Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Rochia asta a fost a mamei mele, am spus, uitându-mă drept în ochii Rodicăi. A murit acum patru ani. Și este singurul lucru al ei pe care îl mai pot purta.
Soacra mea a încetat să mai zâmbească.
— Păi… de unde era să știu eu asta?
— Nu știați pentru că nu m-ați întrebat niciodată. Ați preferat să râdeți de mine.
Vlad a făcut un pas spre mine.
— Irina, nu mi-ai spus că rochia era a mamei tale…
— Nici tu nu m-ai întrebat, Vlad. Ai văzut că o iubesc și că o port la ocazii importante. Dar astăzi, când mama ta m-a făcut cerșetoare, ai stat și te-ai uitat.
Rodica și-a încrucișat brațele.
— Bine, dar asta nu schimbă faptul că e o rochie veche. Puteai să păstrezi amintirea acasă, nu să vii cu ea la aniversarea mea!
Am simțit că-mi dau lacrimile, dar nu mi-am coborât privirea.
— Vreți să știți de ce are cusătura aceea la mânecă?
Rodica n-a răspuns.
— Mama a cumpărat rochia dintr-un magazin second-hand când eu eram în ultimul an de facultate. Costase treizeci de lei. Nu aveam bani pentru haine noi, dar ea voia să arate frumos la absolvirea mea.
Mi-am netezit mâneca.
— În seara dinaintea festivității, a observat că materialul se desfăcuse puțin aici. A stat până târziu și a cusut-o de mână. Dimineața, când am întrebat-o de ce nu se culcase, mi-a spus că voia să fie frumoasă lângă mine în fotografii.
Vlad a coborât capul.
— După câțiva ani, mama a purtat aceeași rochie la cununia noastră civilă. Vă amintiți, Rodica? A stat lângă dumneavoastră în fotografia de familie.
Soacra mea a clipit des.
— Parcă… da. Acum îmi amintesc.
— Atunci a fost ultima dată când a purtat-o la un eveniment. Când s-a îmbolnăvit, mi-a dat-o mie. Mi-a spus să n-o arunc, chiar dacă nu mai era la modă.
Mi s-a frânt vocea.
— Mama a murit câteva luni mai târziu. Iar eu am păstrat rochia exact așa, cu acea cusătură făcută de mâna ei.
În jurul nostru se făcuse liniște. Câteva rude care auziseră cearta se opriseră lângă intrarea în salon.
— Am îmbrăcat-o astăzi pentru că era o zi importantă pentru familia noastră, am continuat. Voiam să simt că mama e și ea puțin aici. Nu m-am gândit că trebuie să-mi fie rușine cu ea.
Rodica și-a dus mâna la gât.
— Irina, eu… n-am știut.
— Știu. Dar chiar dacă era o rochie cumpărată ieri cu douăzeci de lei, tot nu aveați dreptul să mă faceți cerșetoare.
Una dintre mătușile lui Vlad, care stătea lângă ușă, a intervenit.
— Rodica, ai întrecut măsura. Fata a venit să-ți ureze la mulți ani, nu să-i verifici hainele.
— Nu vă băgați! a răspuns soacra, dar vocea nu mai avea aceeași siguranță.
Vlad s-a apropiat de mama lui.
— Ba trebuie să auzi și tu ceva, mamă. Irina are dreptate. Ai umilit-o în fața tuturor, iar eu am fost un laș că nu te-am oprit.
Rodica l-a privit uluită.
— Vlad, sunt mama ta! Chiar o să mă cerți la aniversarea mea?
— Nu te cert pentru rochie. Te întreb de ce ai simțit nevoia să-mi faci soția de râs. Nu e prima dată când îi vorbești așa.
— Eu am vrut doar să nu ne facem de râs în fața invitaților!
— Tocmai tu ne-ai făcut de râs, mamă. Nu Irina.
Rodica a rămas fără replică.
Am luat geanta de pe scaunul din hol.
— Eu plec, Vlad. Nu mai pot rămâne aici.
— Vin cu tine.
— Nu trebuie să pleci de la aniversarea mamei tale.
— Ba trebuie să fiu lângă soția mea. Trebuia să fac asta de la început.
Rodica a încercat să ne oprească.
— Irina, stai puțin! Hai să nu stricăm toată seara pentru o neînțelegere!
M-am întors spre ea.
— Nu a fost o neînțelegere. Mi-ați ridicat mâneca fără să-mi cereți voie și m-ați jignit în fața rudelor. Nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat.
Am plecat împreună cu Vlad.
În mașină, el a rămas mult timp tăcut. Apoi mi-a luat mâna.
— Irina, îmi pare rău. Când mama a început să țipe, m-am gândit doar să nu facem scandal. N-am văzut că te lăsam singură.
— Ai văzut, Vlad. Doar că ai preferat să nu te bagi.
A dat din cap.
— Ai dreptate. Și n-o să mai fac asta.
Nu i-am spus că îl iert. Aveam nevoie să văd că vorbele lui înseamnă ceva.
Două zile mai târziu, Rodica a venit la noi acasă. Nu purta bijuterii și nici nu avea zâmbetul acela superior cu care mă întâmpina de obicei.
— Irina, pot să intru câteva minute?
Am poftit-o în sufragerie. Vlad era acasă, dar a rămas lângă ușă, lăsând-o să vorbească.
Rodica a scos din geantă o fotografie veche.
Era de la cununia noastră civilă. Mama stătea lângă mine, îmbrăcată în aceeași rochie bleumarin.
— Am căutat fotografia după ce ați plecat, a spus Rodica. Am stat mult timp uitându-mă la ea. Mama ta era o femeie frumoasă.
Mi-au dat lacrimile.
— Era.
— Îmi amintesc că în ziua aceea m-a ajutat să-mi prind o broșă. Eu eram agitată și nu-mi ieșea. Ea a zâmbit și mi-a spus să stau liniștită. Nici măcar nu m-am gândit să-i mulțumesc cum trebuie.
Rodica a pus fotografia pe măsuță.
— Irina, am fost crudă. Nu doar pentru că rochia era a mamei tale. Am greșit din clipa în care am crezut că pot judeca un om după haine. Îmi pare rău că te-am umilit.
Am privit-o fără să spun nimic.
— Nu-ți cer să uiți, a continuat ea. Dar vreau să știi că nu o să mai fac asta.
— Mamă Rodica, eu nu vreau să vă schimbați gusturile sau să purtați haine ieftine. Vreau doar să mă respectați. Și să nu mai puneți mâna pe mine sau pe lucrurile mele ca să mă faceți de râs.
— Ai dreptate, Irina.
Vlad s-a apropiat.
— Și eu o să am grijă să nu mai tac dacă se întâmplă.
Rodica a dat din cap, apoi s-a ridicat să plece.
La ușă, s-a întors spre mine.
— Irina, dacă vreodată vrei să-mi povestești mai multe despre mama ta, mi-ar plăcea s-o cunosc prin amintirile tale.
Am simțit că mi se înmoaie inima.
— Poate într-o zi, mamă Rodica.
După ce a plecat, am luat fotografia de pe măsuță și am dus-o în dormitor. Am scos rochia din dulap și am așezat-o cu grijă pe pat.
Vlad a venit lângă mine.
— Pot să văd cusătura despre care ai vorbit?
I-am arătat-o. A trecut ușor degetul peste marginea mânecii.
— Mama ta avea mâini pricepute.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Da. Și nu lăsa niciodată nimic stricat dacă putea să repare.
Vlad m-a cuprins în brațe.
— Data viitoare când porți rochia asta, vreau să fiu primul care îți spune cât de frumoasă ești.
Am sprijinit capul pe umărul lui.
— Atunci să nu mai aștepți să mă jignească cineva ca să-mi spui.
A zâmbit trist.
— Nu mai aștept.
Am pus fotografia mamei lângă oglinda din dormitor, iar rochia am așezat-o înapoi în dulap, pe umerașul ei.
Nu era o rochie scumpă. Nu fusese niciodată. Dar când am atins ultima dată cusătura de la mânecă, mi-am amintit-o pe mama aplecată sub lumina veiozei, cu acul în mână, pregătindu-se să fie frumoasă la absolvirea mea.
Și am știut că o voi purta din nou, la următoarea ocazie importantă, fără să-mi mai cer scuze nimănui.