Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Elena… astea sunt mesajele de la clinică? a întrebat Radu, uitându-se când la telefon, când la mine.
— Da. Și dacă ai fi avut răbdare să mă întrebi ce fac, ai fi aflat de dimineață.
Doina s-a apropiat imediat.
— Ce clinică? Ce tot vorbiți acolo? Matei e bolnav?
— Mamă, las-o pe Elena să vorbească! a spus Radu, pentru prima dată fără să-i dea dreptate.
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
— Acum trei săptămâni, la controlul lui Matei, medicul ne-a recomandat să mergem la un specialist. Știi foarte bine, Radu. Ți-am arătat recomandarea.
— Știu, dar credeam că mai avem timp…
— Avem timp să facem lucrurile cum trebuie, nu să le ignorăm. Matei are nevoie de investigații suplimentare și medicul ne-a spus că, în funcție de rezultate, ar putea fi necesară o intervenție programată.
Doina și-a dus mâna la gură.
— Doamne ferește! Și mie de ce nu mi-ați spus?
— Pentru că încă nu avem toate răspunsurile și nu vreau să-l speriem pe Matei. Nici să afle tot neamul înainte să știm exact despre ce este vorba.
Radu a continuat să citească mesajele.
— Ai sunat la șase clinici?
— La șapte. La una nu aveau locuri decât peste două luni. La alta lipsea specialistul săptămâna viitoare. Am trimis recomandarea, am cerut informații despre investigații și am verificat ce documente trebuie să avem.
— Și ai reușit?
— Azi-dimineață, după aproape trei ore de telefoane și mesaje, am primit confirmarea. Matei are programare marți. Medicul va analiza toate rezultatele și ne va spune ce urmează.
Radu a lăsat telefonul pe canapea.
— Elena, eu nici nu știam cât ai alergat pentru asta…
— Pentru că nu m-ai întrebat. Ți-am spus că am nevoie de ajutor, iar tu mi-ai răspuns că ai destule probleme la serviciu.
Doina a încercat să intervină.
— Bine, dar dacă era așa important, trebuia să-mi spui! Eu de unde să știu că nu stai pe internet?
M-am întors spre ea.
— Mamă Doina, nu trebuia să știți nimic ca să nu mă fotografiați și să mă jigniți. Matei se juca liniștit lângă mine. Nu era singur, nu era în pericol și nu vă ceruse nimeni să mă supravegheați.
— Eu am vrut doar să-i arăt lui Radu ce se întâmplă în casa lui!
— Atunci de ce ați pus fotografia pe grupul familiei? De ce a trebuit să afle mătușile și verișoarele că sunt o mamă rea, după părerea dumneavoastră?
Doina și-a strâns buzele.
— Poate am exagerat cu mesajul, dar nu trebuie să faci atâta scandal.
Radu s-a ridicat.
— Mamă, ajunge! Ai făcut-o de râs pe Elena fără să știi ce face. Și eu am fost prost că te-am crezut.
— Acum tot eu sunt vinovată? a izbucnit Doina. Eu am crescut trei copii și n-am stat niciodată cu telefonul în mână!
— Mamă, când ne-ai crescut pe noi, nu făceai programări pe telefon și nu trimiteai documente online. Nu poți judeca totul după cum era acum treizeci de ani.
Doina a rămas cu gura întredeschisă.
— Radu, chiar îmi vorbești așa pentru ea?
— Nu pentru ea, mamă. Pentru că ai greșit. Și pentru că eu trebuia să-mi apăr soția de dimineață.
Am simțit că-mi dau lacrimile, dar nu voiam să transform discuția într-o ceartă și mai mare.
— Radu, nu vreau să vă certați. Vreau doar să nu mai fiu judecată pentru fiecare minut în care nu stau cu o cârpă în mână.
Doina s-a uitat spre telefonul meu.
— Și acum ce vreți de la mine?
— Să ștergeți fotografia și să scrieți pe grup că m-ați acuzat pe nedrept. Fără să pomeniți nimic despre sănătatea lui Matei. Nu vreau să fie discutată de toate rudele.
— Să-mi cer scuze în fața tuturor?
— M-ați umilit în fața tuturor. Nu vă cer mai mult decât să recunoașteți ce ați făcut.
Doina a privit spre Radu, așteptând să o apere. El i-a întins telefonul.
— Mama, Elena are dreptate. Șterge poza.
Soacra mea a deschis grupul familiei. A șters fotografia, apoi a început să tasteze. După câteva încercări, a trimis mesajul.
“Am judecat-o greșit pe Elena. Am fotografiat-o fără să-i cer voie și am scris lucruri urâte despre ea. Nu aveam dreptul să o numesc mamă de duminică. Îmi pare rău.”
Telefonul meu a vibrat aproape imediat. Mătușa care mă certase dimineață a răspuns că nu știa întreaga situație. O verișoară și-a cerut și ea scuze.
Nu le-am răspuns. Nu aveam chef să le explic unor oameni care mă judecaseră atât de ușor de ce meritam să fiu tratată cu respect.
Doina și-a luat geanta.
— Eu plec. Văd că nu mai am voie să spun nimic în casa asta.
Radu a condus-o până la ușă.
— Ai voie să spui ce gândești, mamă. Dar nu ai voie să o umilești pe Elena și să publici fotografii din casa noastră fără acordul nostru.
După ce a plecat, Radu s-a întors în sufragerie. Matei era în camera lui, unde își terminase castelul și se pregătea de culcare.
— Elena, îmi pare rău, a spus soțul meu. Nu doar pentru ce a făcut mama. Și pentru că te-am lăsat singură cu toate programările.
— Radu, eu nu am nevoie să-mi spui că sunt o mamă bună. Am nevoie să fii lângă mine când avem de rezolvat ceva pentru copilul nostru.
— Ai dreptate. Marți mergem împreună la consultație. Și de acum împărțim lucrurile astea. Nu mai trebuie să te ocupi singură de tot.
Am încuviințat, dar nu i-am spus că totul era uitat.
Marți dimineață, Radu și-a luat liber de la serviciu. A pregătit dosarul cu documentele lui Matei, a verificat ora programării și a venit cu noi la clinică.
În sala de așteptare, Matei stătea între noi și răsfoia o carte cu animale.
— Tati, tu de ce ai venit azi cu noi?
Radu i-a mângâiat părul.
— Pentru că vreau să fiu aici cu tine și cu mami.
Consultația a decurs liniștit. Medicul ne-a explicat ce investigații mai erau necesare și că nu trebuia să luăm nicio decizie pripită înainte de rezultate.
La ieșire, Radu a luat dosarul din mâna mea.
— Lasă, îl țin eu. Și când ajungem acasă, mă ocup să fac următoarea programare.
Am zâmbit pentru prima dată după multe zile.
În seara aceea, Doina a sunat să întrebe ce mai face Matei. Radu i-a răspuns că băiatul este bine și că noi ne ocupăm de tot ce este necesar.
— Dar eu sunt bunica lui! a protestat ea.
— Știu, mamă. Și te iubim. Dar informațiile despre copil le împărtășim noi, când considerăm potrivit.
După ce a închis, Radu s-a așezat pe covor lângă Matei, care începuse un alt castel.
Eu eram pe canapea, cu telefonul în mână, răspunzând unui mesaj de la serviciu.
Radu s-a uitat spre mine și a zâmbit.
— Elena, termină liniștită ce ai de făcut. Eu mă joc cu Matei.
Băiatul i-a întins o piesă mare și i-a arătat unde să o pună.
Am continuat să scriu mesajul, iar când am ridicat privirea, i-am văzut pe amândoi râzând pe covor.
De data aceasta, nimeni nu mi-a mai făcut fotografie. Și nimeni nu m-a mai întrebat dacă sunt o mamă bună doar pentru că aveam telefonul în mână.