Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă Ileana, vă rog, discutăm orice vreți, numai veniți! a izbucnit Lavinia în plâns. Mara e speriată, David e la spital și eu nu mai știu încotro s-o apuc!
— Vin, Lavinia. Dar să fie limpede un lucru: nu-mi las nepoții la greu, însă nici nu mai accept să fiu tratată ca o rușine pentru familia voastră.
Am închis telefonul, am rugat-o pe vecina mea să se uite la animale și am luat primul autobuz spre Râmnicu Vâlcea.
Pe drum, mă gândeam numai la David. Îl vedeam în minte cum alerga prin curte, cu obrajii roșii și cu mâinile întinse spre mine. Nu știam ce pățise și mă temeam să nu fie ceva grav.
Când am ajuns la apartamentul lor, vecina care stătuse cu Mara m-a întâmpinat în prag.
— Slavă Domnului că ați venit! Fetița vă așteaptă de dimineață.
Mara a apărut din dormitor și s-a oprit când m-a văzut. Avea ochii umflați de plâns.
— Bunico…
Am deschis brațele, dar ea a rămas nemișcată.
— Pot să te îmbrățișez? m-a întrebat încet.
Mi s-a strâns inima.
— Cum să nu poți, puiul bunicii?
A alergat spre mine și m-a cuprins atât de strâns, încât aproape mi-a tăiat răsuflarea.
— Mami a zis că nu trebuie să ne apropiem de tine când vii de la animale…
I-am mângâiat părul.
— Bunica se spală și își schimbă hainele, Mara. Munca la animale nu mă face un om de care trebuie să te ferești.
— Dar eu te iubesc, bunico!
— Și eu te iubesc, draga mea. Asta nu se schimbă niciodată.
Am pregătit ceva de mâncare, apoi am sunat-o pe Lavinia. David fusese internat pentru o infecție respiratorie și avea nevoie de tratament și supraveghere. Medicii îi spuseseră că starea lui era stabilă, dar trebuia să rămână în spital.
— Mulțumesc că ați venit, mamă Ileana, mi-a spus Lavinia. Nu știu ce m-aș fi făcut fără dumneavoastră.
— Ai grijă de David. Eu stau cu Mara. Restul discutăm când vă întoarceți.
Seara, Sorin a ajuns acasă, obosit după drumul de la serviciu. Când m-a văzut în bucătărie, a rămas surprins.
— Mamă, ai venit atât de repede?
— Nepoții mei aveau nevoie de mine.
— Îți mulțumesc. Lavinia era disperată.
Am pus farfuria pe masă și l-am privit.
— Sorin, îți amintești ziua când Lavinia le-a spus copiilor să nu mă îmbrățișeze?
A oftat.
— Mamă, iar începem? Acum avem probleme mai importante.
— Tocmai pentru că avem probleme importante vreau să vorbim. Atunci ai tăcut. M-ai lăsat să stau cu brațele întinse în curte, de parcă eram un om murdar.
— N-am vrut să vă certați.
— Și ca să nu vă certați voi, ai preferat să mă doară pe mine?
Sorin a coborât privirea.
— Ai dreptate, mamă. Trebuia să spun ceva.
— Nu vreau să te cerți cu nevastă-ta. Vreau să înțeleagă amândoi copiii că bunica lor nu e o rușine.
A doua zi, Sorin a rămas cu Mara, iar eu am mers la spital cu haine curate și câteva lucruri pentru David.
Când am intrat în salon, băiatul stătea în pat, cu o carte de colorat pe genunchi. Era palid, dar a zâmbit când m-a văzut.
— Bunico! Ai venit!
— Cum să nu vin, puiule?
Am vrut să mă apropii, dar David s-a uitat spre mama lui.
— Mami, am voie s-o pup pe bunica?
Lavinia a încremenit.
Am văzut cum i se umplu ochii de lacrimi. S-a așezat lângă pat și i-a luat mâna băiatului.
— Da, David. Ai voie. Bunica te iubește și nu trebuia să-ți spun niciodată că nu poți s-o îmbrățișezi.
— Dar ai zis că miroase urât…
— Am spus o prostie, puiule. Bunica muncește mult și are grijă de animale. Asta nu înseamnă că e murdară.
David și-a întins brațele spre mine. L-am îmbrățișat cu grijă, fără să-l obosesc.
Lavinia plângea în tăcere.
— Mamă Ileana, îmi pare rău, a spus după câteva clipe. Am fost îngrozitoare cu dumneavoastră.
— M-ai rănit, Lavinia. Dar mai rău decât vorbele tale a fost că i-ai învățat pe copii să se rușineze de mine.
— Știu. Și o să repar asta.
— Nu vreau să-mi promiți doar fiindcă ai nevoie de ajutorul meu acum. Vreau să te porți la fel și când David va fi sănătos, iar voi nu veți mai avea nevoie de mine.
Lavinia a dat din cap.
— Aveți dreptate.
După externarea lui David, am rămas câteva zile să-i ajut. Sorin s-a ocupat de cumpărături și de drumurile la medic, iar Lavinia a stat cu băiatul până și-a revenit.
Într-o seară, când copiii se jucau în sufragerie, Lavinia s-a apropiat de mine.
— Mamă Ileana, pot să vă întreb ceva?
— Spune, mamă.
— Cum reușiți să aveți grijă de toate? De animale, de grădină, de casă… și tot ați venit imediat când v-am sunat.
Am zâmbit.
— Cu muncă, Lavinia. Și cu drag pentru ai mei. Dar să nu crezi că nu obosesc. Și eu am nevoie uneori să mă întrebe cineva dacă sunt bine.
— Niciodată nu m-am gândit la asta, a recunoscut ea.
Înainte să plec acasă, Sorin m-a condus până la autobuz.
— Mamă, vreau să-ți cer iertare pentru ziua aceea. Nu trebuia să te las singură în fața Laviniei.
— Sorin, eu nu vreau să alegi între mine și soția ta. Vreau doar să nu mai taci când cineva mă umilește.
— Nu o să mai tac.
Am urcat în autobuz, iar el a rămas pe peron până am plecat.
Două săptămâni mai târziu, într-o sâmbătă, am auzit o mașină oprind la poarta mea. Erau Sorin, Lavinia și copiii.
Mara a coborât prima și a alergat spre mine.
— Bunico! Am venit să stăm cu tine!
David a venit imediat după ea și m-a prins de mijloc.
Lavinia s-a apropiat, cu un zâmbet timid.
— Mamă Ileana, am adus niște lucruri pentru dumneavoastră. Și, dacă ne lăsați, vrem să vă ajutăm astăzi prin curte.
Am privit-o surprinsă.
— Tu vrei să intri în grajd, Lavinia?
A râs puțin, rușinată.
— Da. Poate e timpul să văd și eu câtă muncă e acolo, înainte să mai comentez.
Sorin a luat două găleți din magazie, iar Lavinia a venit lângă mine să-i arăt cum se pregătește hrana pentru animale. Copiii au rămas în curtea curată, unde se jucau în siguranță.
La un moment dat, Mara a venit la poarta grajdului.
— Bunico, după ce termini, pot să te îmbrățișez iar?
Lavinia s-a întors spre ea înainte să apuc eu să răspund.
— Sigur că poți, Mara. Bunica se spală pe mâini și apoi vă îmbrățișați cât vreți.
Am privit-o pe nora mea. De data aceasta, nu se mai strâmba și nu mai încerca să-i tragă pe copii de lângă mine.
Mi-am terminat treaba, m-am spălat și am ieșit în curte. Mara și David au alergat spre mine, iar eu i-am cuprins pe amândoi în brațe.
Sorin ne-a privit zâmbind. Lavinia s-a apropiat și ne-a îmbrățișat și ea.
Nu uitasem ziua în care rămăsesem singură, cu brațele întinse. Dar acum, în aceeași curte, nu mai trebuia să cer voie nimănui ca să-mi țin nepoții în brațe.