Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas nemișcat în scaunul cu rotile, cu mâinile strânse pe caietul găsit în spatele spălătoriei. Dincolo de perete, soția mea tocmai râdea împreună cu doctorul Dragoș.
— Victor mai rezistă câteva zile, a spus el. După aceea nu mai avem de ce să ne îngrijorăm.
— Și celelalte dosare? a întrebat Raluca.
— Sunt rezolvate. Nimeni n-a pus întrebări până acum.
Mi s-a făcut frig. Femeia cu care dormisem în același pat șase ani aștepta să mor.
Am ascuns caietul sub halat și m-am întors în salon. Maria mă aștepta lângă ușă.
— Domnule Victor, sunteți alb la față! Ce ați găsit?
I-am arătat caietul. Când a văzut numele pacienților, și-a dus mâna la gură.
— Doamne… Eu am notat doar ce vedeam, dar nu știam că sunt atâția!
— Tu ai scris toate astea?
— Da. De trei luni notez când sunt aduse perfuziile fără etichetă și ce se întâmplă după aceea. Fiolele le-am găsit aruncate separat. Mi-a fost teamă să nu dispară dovezile.
Am prins-o de mână.
— Maria, trebuie să ieșim de aici.
— Dacă află doctorul, mă dă afară!
— Dacă rămânem, s-ar putea să fie mult mai rău.
Am sunat-o pe sora mea, Elena, singura persoană din familie în care mai aveam încredere.
— Elena, vino la clinică. Nu-i spune Ralucăi. Și adu un avocat.
— Victor, ce s-a întâmplat?
— Cred că cineva încearcă să mă omoare.
În mai puțin de două ore, Elena a venit cu un avocat și a cerut transferul meu într-un spital independent. Dragoș a apărut imediat, furios.
— Cine a autorizat mutarea pacientului? Victor este într-o stare gravă!
— Eu am cerut transferul, am răspuns. Sunt conștient și vreau o a doua opinie.
Raluca a intrat grăbită.
— Iubirea mea, de ce faci asta? Dragoș te îngrijește de săptămâni întregi!
Am privit-o drept în ochi.
— Tocmai de aceea vreau să văd ce spune alt medic.
Nu i-am arătat caietul. Nici nu i-am spus ce auzisem.
La noul spital, medicii au repetat analizele și au cerut istoricul complet al tratamentelor. Un specialist a observat că diagnosticul din dosarul meu nu era susținut de toate rezultatele.
— Domnule Marinescu, a spus el, nu putem stabili încă ce vi s-a administrat. Dar avem motive serioase să investigăm tratamentul primit.
Am predat informațiile și dovezile păstrate, fără să încercăm să analizăm singuri fiolele. Medicii au anunțat autoritățile competente.
În zilele următoare, după oprirea tratamentelor suspecte și îngrijire atentă, am început să-mi recapăt puterile. Mai întâi am putut sta în picioare câteva minute, apoi am făcut câțiva pași sprijinit de un cadru.
Când Elena m-a văzut mergând, a izbucnit în plâns.
— Victor, acum o săptămână credeam că te pierdem!
— Și eu credeam asta, i-am răspuns.
Între timp, avocatul meu verificase documentele firmelor. Descoperise că Raluca încercase să obțină dreptul de a administra clinicile în numele meu, susținând că nu mai eram capabil să iau decizii.
Mai mult, Dragoș pregătise documente prin care anumite contracte urmau să fie transferate unei firme controlate de el și de Raluca.
Atunci am înțeles de ce vorbeau despre trei ani. Nu așteptau doar moartea mea. Pregătiseră de mult să pună mâna pe afacere.
Am cerut să fie sesizată poliția și am predat toate documentele disponibile. Ancheta a inclus verificarea tratamentelor, a registrelor medicale și a dosarelor pacienților menționați în caiet.
Raluca m-a sunat într-o seară.
— Victor, unde ești? Dragoș spune că ai plecat fără să-i asculți recomandările!
— Sunt într-un spital unde medicii îmi explică ce tratament primesc.
— Te rog, vino acasă. Putem discuta.
— O să discutăm, Raluca. Dar nu singuri.
Câteva zile mai târziu, când eram suficient de puternic, am participat la o întâlnire în prezența avocatului meu. Raluca a venit convinsă că vom vorbi despre împăcare.
— Victor, iubirea mea, am fost atât de îngrijorată!
Am pus pe masă copii ale documentelor pe care încercase să le folosească pentru a prelua conducerea clinicilor.
— De ce ai vrut să-mi iei dreptul de a-mi administra firmele?
Raluca a încremenit.
— Am vrut doar să protejez afacerea!
— Și de ce firma care urma să primească unele contracte era pe numele tău și al lui Dragoș?
Fața i s-a schimbat.
— Nu înțelegi cum funcționează lucrurile astea…
— Ba înțeleg foarte bine. Am construit clinicile în treizeci de ani. Și am auzit ce vorbeai cu Dragoș la subsol.
Raluca a început să tremure.
— Victor, nu e ce crezi!
— Atunci spune-mi ce înseamnă să aștepți încă zece zile până când eu nu voi mai fi.
N-a răspuns.
Avocatul meu a intervenit.
— Doamnă Marinescu, documentele și declarațiile vor fi analizate de autorități. Vă recomand să discutați cu propriul avocat.
Raluca a început să plângă.
— Victor, te rog! Am făcut o greșeală!
— O greșeală este când uiți o aniversare, Raluca. Nu când pregătești să iei totul de la omul care are încredere în tine.
Am plecat fără să mă mai uit înapoi.
Investigațiile au confirmat ulterior că în tratamentul meu existaseră administrări nejustificate de medicamente, iar documentele medicale fuseseră modificate. Ancheta a scos la iveală și nereguli în alte dosare.
Dragoș a fost îndepărtat din conducerea clinicii și a ajuns cercetat penal. Raluca a fost anchetată pentru rolul ei în încercarea de preluare frauduloasă a afacerii. Am început divorțul și am blocat orice acces neautorizat la firme.
Dar cel mai mult mă gândeam la Maria.
Am chemat-o într-o zi, după ce am putut merge din nou fără cadru pe distanțe scurte.
— Maria, dacă nu observai ce se întâmplă, poate că astăzi nu mai eram aici.
— Domnule Victor, eu doar am făcut ce mi-a spus conștiința.
— Ai făcut mai mult decât atât. Ai avut curaj când toți ceilalți au tăcut.
I-am propus un post administrativ în noua echipă de control al calității, cu pregătire plătită și salariu mai bun. Nu pentru a o transforma în medic, ci pentru a ajuta la semnalarea neregulilor și protejarea pacienților.
Maria a început să plângă.
— Eu am spălat podele toată viața. Nu credeam că cineva ca mine poate schimba ceva.
— Tocmai tu ai schimbat ceva, Maria.
Într-o dimineață, am mers împreună pe holul clinicii, pe care o reorganizasem cu o nouă conducere medicală independentă. Maria purta ecusonul nou, iar eu mergeam încet, sprijinit într-un baston.
Ne-am oprit în fața salonului în care fusesem internat.
— Vă mai amintiți noaptea aceea? m-a întrebat ea.
— În fiecare zi.
— Mi-a fost atât de frică…
Am zâmbit.
— Și mie, Maria. Dar tu n-ai plecat.
Apoi am deschis ușa salonului și am intrat pe propriile picioare. De data aceasta nu mai eram omul care aștepta neputincios să-i spună altcineva dacă va trăi.