Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu a râs primul.
Un râs scurt și nesigur.
— Ce vrea să însemne asta?
Mihai nu a zâmbit.
— Înseamnă că te-am auzit.
Brațul lui Radu a căzut complet de lângă mine.
— Ce ai auzit?
— Destul.
Nimeni nu mai atingea paharele.
Mihai și-a privit tatăl.
— Am auzit când aveam unsprezece ani și ai spus că măcar ai scăpat de cheltuielile cu fotbalul. Am auzit când mama plângea în bucătărie și tu îi spuneai că trebuia să observe mai devreme ce se întâmpla cu mine. Am auzit când ai spus că n-ai cerut viața asta.
Fața lui Radu s-a schimbat.
— Mihai, astea sunt discuții între adulți. Nu cunoști contextul.
— Cunosc efectul.
Radu a privit spre ceilalți.
— Chiar trebuie să facem asta aici?
— Da, a răspuns Mihai. Pentru că mama te-a protejat întotdeauna în privat.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Mihai…
— E adevărat, mamă.
S-a uitat la mine.
— De fiecare dată când tata spunea ceva, tu veneai după aceea și-mi explicai că este obosit. Sau speriat. Sau că îi este greu.
Mi-au dat lacrimile.
— Încercam să te protejez.
— Știu. Dar l-ai protejat și pe el.
Radu a intervenit:
— Ajunge.
Vocea lui devenise aspră.
Mihai s-a întors spre el.
— Nu. Tocmai asta este. Pentru mine n-a ajuns niciodată.
Și-a dus mâna spre buzunarul lateral al scaunului și a scos două foi împăturite.
— Am început să-mi scriu singur când aveam doisprezece ani.
Radu a încremenit.
— Ce să-ți scrii?
— Lucrurile pe care aveam nevoie să le aud.
Mihai a desfăcut prima foaie.
— „Dacă tata nu vine, asta nu înseamnă că nu meriți să fii văzut.”
Nu s-a auzit nimic.
A desfăcut-o pe a doua.
Vocea i-a tremurat puțin.
— „Nu deveni un om care îi pedepsește pe ceilalți pentru viața pe care și-ar fi dorit-o.”
Radu și-a coborât privirea.
Pentru o secundă am crezut că va spune ceva.
Poate chiar că își va cere iertare.
În schimb, și-a ridicat capul spre mine.
— Tu știai despre astea?
Am rămas uluită.
— Nu.
— Nu cred.
— Radu…
— Tu ai făcut asta.
A arătat spre Mihai.
— Ani întregi i-ai spus numai versiunea ta. Acum îmi ține proces în fața întregii familii.
Am simțit ceva rece așezându-se în mine.
Mihai a spus:
— Mama nici măcar nu știa că am scrisorile.
— Sigur.
Radu a râs amar.
— Eu am muncit optsprezece ani pentru casa asta. Pentru voi. N-am plecat. Nu v-am abandonat. Și acum sunt prezentat drept un monstru pentru niște lucruri spuse când eram distrus?
Mihai îl privea fără să clipească.
— Nu pentru niște lucruri spuse o dată.
Radu a tăcut.
— Pentru optsprezece ani, tată.
— Știi ce? a izbucnit Radu. Da, mi-a fost greu! Da, am fost furios! Da, mi-am imaginat altă viață! Sunt om. N-am avut voie să sufăr?
Atunci am vorbit eu.
— Ai avut.
Radu s-a întors spre mine.
— Mulțumesc.
— Dar n-ai avut dreptul să ne pedepsești pe noi pentru asta.
Expresia lui s-a întunecat.
— Acum și tu?
Am simțit imediat vechiul impuls.
Să-l liniștesc.
Să explic.
Să spun că nimeni nu îl atacă.
Pentru prima dată, nu am făcut-o.
— Da, Radu. Acum și eu.
— După tot ce am făcut pentru familia asta?
— Ai plătit facturi. Ai muncit. Ai fost prezent în aceeași casă. Dar de fiecare dată când Mihai nu semăna cu băiatul pe care ți-l imaginaseși, te-ai comportat de parcă cineva îți era dator cu scuze.
— Nu este adevărat.
Mihai a ridicat cele două scrisori.
— Atunci de ce a trebuit să-mi scriu singur că valorez ceva?
Radu nu a răspuns.
Andreea, antrenoarea lui Mihai, a fost singura care a intervenit.
— Radu, îl cunosc pe fiul dumneavoastră de șase ani. Nu cred că astăzi încearcă să vă umilească. Cred că încearcă să nu mai trăiască cerându-vă aprobarea.
Radu a privit-o rece.
— Asta este problema familiei mele.
— Exact, a spus Mihai. Și eu fac parte din ea.
Radu s-a întors din nou spre mine.
— Spune ceva.
Am rămas câteva secunde tăcută.
Apoi mi-am dat seama ce-mi cerea.
Voia să fac ceea ce făcusem optsprezece ani.
Să repar.
— Bine, am spus.
Am tras aer în piept.
— După ce pleacă invitații, vreau să-ți strângi câteva lucruri.
Radu a clipit.
— Ce?
— Vreau să stăm separat.
— Pentru asta?
Acel „asta” a fost suficient.
— Nu pentru seara asta. Pentru ultimii optsprezece ani.
— Ioana, nu fi absurdă.
— Tocmai asta am făcut prea mult timp. M-am convins că ceea ce se întâmpla în casa noastră era normal pentru că alternativa mă speria.
Radu a făcut un pas spre mine.
— Și arunci o căsnicie de douăzeci de ani?
— Nu o arunc. Refuz să o mai țin singură în picioare.
Pentru prima dată, nu a avut răspuns.
Petrecerea nu s-a terminat cu aplauze.
Nici cu o scenă.
Oamenii au început să plece discret.
Mihai și-a luat rămas-bun de la fiecare.
Radu a rămas singur lângă masa pe care încă se afla tortul.
În seara aceea a plecat la fratele lui.
Trei zile nu m-a sunat.
În a patra zi mi-a trimis un mesaj:
„Am făcut o programare la un psiholog.”
Nu i-am răspuns că sunt mândră de el.
Nu i-am spus că totul va fi bine.
Am scris doar:
„Sper să mergi pentru tine, nu ca să ne convingi să ne răzgândim.”
A mers.
Nu o dată.
Nu de două ori.
Luni întregi.
Dar eu nu m-am întors imediat la el.
Nici Mihai nu a început brusc să se comporte ca și cum nimic nu se întâmplase.
Radu a trebuit să învețe ceva ce eu îi refuzasem ani întregi: consecințele nu dispar doar fiindcă îți pare rău.
În toamnă, când Mihai urma să înceapă facultatea în București, Radu l-a întrebat dacă îl poate ajuta cu mutarea.
Nu pe mine.
Pe el.
Mihai i-a răspuns:
— Poți veni.
Atât.
În ziua mutării, Radu a cărat cutii, a montat o poliță și a verificat de trei ori dacă Mihai putea ajunge comod la tot ce îi trebuia.
Nu a făcut discursuri.
Când am terminat, a rămas lângă ușă.
— Mihai?
— Da?
Radu și-a frecat palmele de pantaloni.
— Sunt mândru de tine.
Mihai l-a privit câteva secunde.
— Mi-aș fi dorit să aud asta mai devreme.
Radu și-a coborât capul.
— Știu.
— Dar mă bucur că ai spus-o acum.
Nu s-au îmbrățișat ca într-un film.
Nu s-au vindecat în zece secunde.
Dar au plecat împreună până la lift, vorbind.
Eu am rămas câteva clipe în camera aproape goală.
Radu și cu mine eram încă separați.
Nu știam dacă vom mai fi vreodată soț și soție în adevăratul sens al cuvântului.
Știam însă altceva.
Mihai nu mai încerca să devină fiul pe care tatăl lui și-l imaginase.
Radu începuse, în sfârșit, să-l cunoască pe fiul pe care îl avea.
Iar eu încetasem să-mi mai cer iertare pentru ceva ce nu fusese niciodată vina mea.