Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu te pun eu să-ți retragi cuvântul, Andrei.
Am vorbit încet.
— Tu ai dat un cuvânt pe care nu aveai dreptul să-l dai.
Mariana a lovit masa cu palma.
— Ajunge cu „drepturile”! Suntem o familie, nu suntem la tribunal.
— Atunci de ce n-ați venit să mă întrebați ca pe un membru al familiei?
N-a răspuns.
Andrei s-a apropiat de mine.
— Ce vrei să fac acum? Să-i spun surorii mele însărcinate că peste douăsprezece zile rămâne pe drumuri?
— Vreau să-i spui adevărul. Că i-ai promis ceva ce nu era al tău.
Cristina s-a ridicat.
— Nu pot să cred.
— Ce anume?
— Că faci asta.
— Eu?
— Da, tu. Știai în ce situație suntem.
— Știam că aveți o chirie mare. Nu știam că soțul meu v-a oferit apartamentul meu.
— Andrei ne-a spus că sunteți căsătoriți și că nu va fi o problemă.
M-am întors spre el.
— Asta le-ai spus?
Andrei și-a încleștat maxilarul.
— Pentru că n-ar fi trebuit să fie o problemă.
Acolo s-a schimbat ceva.
Până atunci încă mai sperasem că fusese o prostie făcută din grabă.
Nu era.
El chiar credea că avea dreptul să decidă.
— Bun. Atunci răspunsul rămâne nu.
— Nu poți face asta! izbucni Mariana.
— Tocmai am făcut-o.
— Cristina și-a dat deja preavizul!
— Atunci Andrei o ajută să găsească altă chirie.
Soțul meu a râs fără urmă de umor.
— Cu douăsprezece zile înainte să plece?
— Da.
— Știi cât costă?
— Știu cât costă apartamentul meu.
Mariana s-a ridicat și ea.
— Aici se vede caracterul omului. Ai o locuință nefolosită și preferi să stea goală decât să ajuți o femeie care urmează să nască.
— Apartamentul meu nu este ajutorul pe care îl puteți promite voi.
Cristina și-a luat geanta.
— Mamă, plecăm.
Dar Andrei nu s-a mișcat.
— Nu. Trebuie rezolvat acum.
M-am uitat la el.
— Ce mai este de rezolvat?
— Dacă îi dai apartamentul măcar șase luni, eu plătesc toate cheltuielile.
Am rămas fără cuvinte.
— Încă negociezi?
— Încerc să repar situația!
— Situația creată de tine.
— Pentru Dumnezeu, Ioana, este sora mea!
— Și eu sunt soția ta.
— Tocmai de aceea mă așteptam să mă susții.
— Să te susțin după ce ai decis în locul meu?
— Să susții familia!
— Familia cui?
Andrei a tăcut.
Mariana a răspuns pentru el.
— A lui.
M-am întors spre ea.
— Mulțumesc.
— Pentru ce?
— Pentru că ați spus cu voce tare ceea ce el încearcă să evite.
Andrei s-a înroșit.
— Nu răstălmăci.
— Atunci spune-mi că n-ai face din nou același lucru.
Tăcere.
— Andrei?
S-a uitat la sora lui.
Apoi la mine.
— Dacă aș ști că sora mea urmează să rămână fără casă și noi avem una liberă?
A inspirat.
— Da. Probabil că aș face la fel.
Asta a fost.
Nu am țipat.
N-am amenințat pe nimeni.
Am început să strâng ceștile de pe masă.
— Ce faci? m-a întrebat Mariana.
— Termin cina.
— Ioana, vorbesc serios! spuse Andrei.
— Și eu.
Cristina a plecat prima.
Mihai a urmat-o.
Mariana a rămas în hol suficient cât să-mi spună că nu mă recunoaște și că o căsnicie în care fiecare își numără proprietățile nu este căsnicie.
I-am deschis ușa.
— Atunci mă bucur că apartamentul este doar al meu.
După ce a plecat, Andrei a intrat în dormitor.
A revenit cu perna și o pătură.
— Dorm pe canapea.
— Nu.
S-a oprit.
— Ce?
— Eu plec.
— Unde?
Pentru prima dată în seara aceea, aproape că am zâmbit.
— În apartamentul meu.
— Acum?
— Da.
— Ioana, nu face o prostie din furie.
Am luat geanta și cheile.
— Apartamentul acela era siguranța mea înainte să te cunosc. În seara asta mi-ai demonstrat de ce am avut dreptate să-l păstrez.
— Și ce înseamnă asta pentru noi?
M-am oprit în ușă.
— Înseamnă că sora ta nu se mută acolo. Înseamnă că eu mă mut acolo. Iar despre noi discutăm după ce înțelegi diferența dintre a-ți ajuta familia și a dispune de proprietatea soției tale.
Am plecat.
În următoarele zile, Andrei a continuat să insiste.
Nu și-a cerut imediat scuze.
Asta, într-un fel, m-a ajutat.
Mi-a spus că îl făcusem de râs în fața surorii lui.
Că acum Cristina și Mihai trebuiau să accepte un apartament mai mic la periferie.
Că mama lui nu-i mai vorbea.
I-am răspuns de fiecare dată același lucru:
— Sunt consecințele promisiunii tale, nu ale refuzului meu.
Cristina și Mihai au găsit până la urmă un apartament cu două camere.
Andrei i-a ajutat cu garanția și cu prima lună de chirie.
Din banii lui.
Exact așa cum trebuia să-i ajute de la început.
Eu am rămas în apartamentul meu.
Nu două zile.
Nu până „se liniștea situația”.
Am rămas acolo.
După trei săptămâni, Andrei a venit să vorbim.
De data aceasta a venit singur.
— Am fost convins că, fiind soțul tău, aveam dreptul să promit ceva ce era al tău.
Nu am spus nimic.
— Și când ai refuzat, m-am supărat pe tine pentru că m-ai făcut să suport consecințele a ceea ce făcusem eu.
Asta era prima propoziție sinceră pe care o auzeam de la el de la acea cină.
— Nu știu dacă este suficient, i-am spus.
— Nici eu.
Nu ne-am împăcat în seara aceea.
Nici nu m-am întors acasă cu el.
I-am spus că, dacă mariajul nostru urma să continue, trebuia reconstruit cu o regulă pe care nu crezusem vreodată că va trebui s-o explic unui bărbat adult:
Ce este al celuilalt nu se oferă, nu se promite și nu se negociază fără acordul lui.
Andrei a plecat singur.
Eu am încuiat ușa după el și m-am uitat în jur.
Era același apartament despre care soacra mea hotărâse că nu mai aveam nevoie.
Numai că acum locuiam din nou în el.
Cristina avea o casă.
Andrei avea timp să decidă dacă voia o căsnicie între doi adulți sau una în care familia lui hotăra, iar eu trebuia să mă conformez.
Iar Mariana aflase ceva ce ar fi trebuit să știe de la început:
Faptul că nora ei avea două case nu însemna că una dintre ele devenea disponibilă pentru fiica ei.
Și eu învățasem ceva mai important.
Nu apartamentul fusese lucrul pe care trebuia să-l apăr cel mai mult în seara aceea.
Ci dreptul meu de a spune nu în propria mea viață.