Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 N-am spus nimic.
Am rămas la masă și am încercat să-mi repet că Radu era adult.
Dacă avea o problemă în căsnicia lui, trebuia să fie el cel care o vedea.
Apoi am auzit clinchetul unei lingurițe într-un pahar.
Conversațiile s-au stins.
Radu era în picioare.
— Vreau să spun ceva înainte să continuăm.
Bianca și-a ridicat imediat privirea.
— Acum? Urmează dansul nostru.
— Știu.
Vocea lui era atât de calmă încât m-am neliniștit.
— În primul rând, vreau să-i cer scuze mamei mele.
Toată lumea s-a întors spre mine.
Bianca a încremenit.
— Radu…
— Te rog. Acum vorbesc eu.
N-o mai auzisem niciodată spunându-i asta.
Mirela și-a lăsat paharul jos.
Radu s-a uitat direct la mine.
— Știam de rochiile albastre.
Am simțit că mi se taie respirația.
— De când?
— De trei zile.
Bianca s-a ridicat.
— Am discutat asta.
— Nu. Tu mi-ai spus că o rezolvi.
— Și am rezolvat-o.
Radu a râs scurt.
— Punând-o pe mama să cumpere altă rochie?
Mirela a intervenit:
— Radu, albastrul este o tradiție a familiei noastre. Nu transforma o alegere estetică într-o dramă.
Radu s-a întors spre ea.
— Tradiția pe care ați inventat-o luna trecută?
Mirela a tăcut.
Bianca a pălit.
Atunci am înțeles că fiul meu știa mai mult.
— Am văzut mesajele — a continuat el.
— Ce mesaje? am întrebat.
Bianca și-a strâns buchetul de pe masă.
— Radu, nu îndrăzni.
— Mesajele în care mama mea era numită „cealaltă mamă”. Cele în care spuneai că nu vrei să poarte albastru pentru că nu trebuie să apară ca făcând parte din „familia reală” în fotografii.
În sală s-a făcut liniște.
M-am uitat la Bianca.
Nu mai era vorba despre o culoare.
Fusese intenționat.
Mirela s-a ridicat.
— Și ce dacă? Fiecare familie are cercul ei apropiat. Adriana are tendința să se bage în toate. După căsătorie, voi doi trebuie să aveți viața voastră.
— Sunt de acord — a spus Radu.
Mirela a clipit surprinsă.
— Atunci nu înțeleg problema.
— Problema este că viața noastră nu înseamnă viața stabilită de dumneavoastră.
Bianca s-a apropiat de el.
— Nu o implica pe mama.
— Tu ai implicat-o.
— Pentru că cineva trebuia să organizeze lucrurile! Tu spui mereu „cum vrei tu”, „mie îmi este totuna”, „alege tu”.
Radu a rămas tăcut o secundă.
— Ai dreptate.
Bianca părea să creadă că disputa se terminase.
— Atunci gata.
— Nu. Tocmai asta este problema.
A tras aer în piept.
— Eu am crezut că sunt un soț bun dacă evit certurile. Tu ai început să iei decizii pentru că eu cedam. După aceea ai început să te aștepți să cedez. Iar acum ai ajuns să hotărăști cine este familia mea.
— Nu te-am obligat niciodată la nimic.
— Ai schimbat luna de miere fără să mă întrebi.
— Pentru că hotelul ales de tine era mediocru.
— Ai scos doi dintre prietenii mei de pe lista invitaților.
— Pentru că nu se potriveau cu nunta.
— Ai refuzat fotografia mea cu mama.
— Aveam program!
Radu a dat încet din cap.
— Exact.
Bianca și-a ridicat vocea.
— Ce vrei de la mine? Să-mi cer scuze pentru că sunt capabilă să iau decizii când tu nu ești?
Acolo era conflictul adevărat.
Nu regreta.
Credea că avusese dreptate.
— Nu — a spus Radu. — Vreau să nu mai folosești faptul că evit conflictele ca să decizi în locul meu.
Mirela a făcut un pas înainte.
— Bianca a construit toată ziua asta aproape singură. Noi am plătit o parte importantă din recepție. Iar tu alegi chiar acum să o umilești pentru mama ta?
Radu s-a uitat la ea.
— Nu aleg între soția mea și mama mea. Aleg dacă mai accept să fiu tratat ca un accesoriu la propria mea viață.
Bianca și-a aruncat șervețelul pe masă.
— Perfect. Atunci ia tu toate deciziile! Anulează luna de miere, schimbă mesele, mută invitații, fă ce vrei! Să vedem cât reziști fără mine să repar totul după tine.
Radu nu a răspuns imediat.
Apoi și-a desfăcut încet nodul cravatei.
— Nu plec în luna de miere.
Bianca a rămas nemișcată.
— Ce?
— Nu așa.
— Tocmai ne-am căsătorit.
— Știu.
Pentru prima dată, vocea lui s-a frânt.
— Și tocmai de asta nu vreau să mă prefac că seara asta n-a arătat ce se întâmplă între noi.
Mirela s-a apropiat de fiica ei.
— Bianca, lasă-l. Dacă pleacă acum, să nu se aștepte să se întoarcă atunci când îi trece criza.
Radu s-a uitat spre ea.
Apoi spre Bianca.
Așteptam ca ea să-și contrazică mama.
N-a făcut-o.
— Dacă ieși pe ușa aia în seara nunții noastre — a spus Bianca — nu știu dacă mai avem ce discuta mâine.
Radu a închis ochii o clipă.
Toată viața lui cedase exact în asemenea momente.
Când alternativa era conflictul, pierderea sau dezamăgirea cuiva, Radu spunea da.
De data aceasta și-a luat sacoul de pe spătar.
— Atunci va trebui să aflu.
Bianca a început să plângă.
Nu teatral.
Cred că abia atunci a înțeles că nu mai avea în față bărbatul care urma automat după ea.
Radu s-a apropiat de mine.
— Mamă, pleci?
— Dacă vrei.
— Vreau.
Nu m-am uitat triumfătoare spre Bianca.
Nu exista nimic de sărbătorit.
Fiul meu tocmai pleca de la propria nuntă.
În parcare, înainte să urcăm în mașină, s-a oprit.
— Am distrus totul?
— Nu știu.
S-a uitat surprins la mine.
— Credeam că o să-mi spui că am făcut ce trebuia.
— Nu pot decide eu asta pentru tine. Tocmai despre asta a fost seara asta.
Pentru prima dată a zâmbit.
Foarte puțin.
— Corect.
Radu a dormit la mine în noaptea aceea.
A doua zi, Bianca l-a sunat de șapte ori.
La al optulea apel, a răspuns.
Au vorbit aproape două ore.
Nu am stat lângă ușă și nu l-am întrebat ce și-au spus.
Când a ieșit, mi-a spus doar atât:
— Nu plecăm în luna de miere. O să stăm separat o perioadă. Dacă rămânem căsătoriți, lucrurile nu mai pot continua cum au fost.
— Și Bianca?
— Este furioasă. Spune că eu am lăsat-o doi ani să conducă tot și acum o pedepsesc pentru asta.
Am încuviințat.
— Are dreptate într-o privință.
Radu m-a privit.
— Știu.
După câteva secunde a adăugat:
— Dar faptul că eu am permis ceva nu înseamnă că trebuie să-l permit toată viața.
Asta era diferența.
Nu știam dacă mariajul lor avea să supraviețuiască.
Nici Radu nu știa.
Dar în seara nunții lui nu își salvase mama și nici nu își învinsese soția.
Făcuse ceva mult mai greu pentru el.
Spusese pentru prima dată ce voia, chiar dacă exista riscul să piardă ceva.
Iar rochia albastră pe care Bianca nu mă lăsase s-o port ajunsese, fără să vrea, să scoată la lumină problema pe care fiul meu o ascunsese timp de doi ani.
Nu faptul că eu fusesem exclusă din familia lor.
Ci faptul că Radu aproape se exclusese singur din propria lui viață.