Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— A stat aici, a spus mama.
Am crezut că n-am auzit bine.
— Cine?
— Ana.
M-am uitat spre steaua mov.
— Ana n-a fost niciodată aici.
— Ba da. Avea cinci ani.
Mi-am tras un scaun și m-am așezat.
Mama mi-a povestit că, în urmă cu 24 de ani, o femeie dintr-o comună apropiată ajunsese de urgență la spital. Era singură cu o fetiță de cinci ani, iar sora ei, singura rudă care putea prelua copilul pentru o perioadă mai lungă, locuia în celălalt capăt al țării.
Prin intermediul unei cunoștințe de la parohie, părinții mei acceptaseră să țină fetița câteva zile.
O chema Ana.
Dar când era mică își spunea singură Cici.
— Unsprezece zile, a spus mama. Atât a stat cu noi.
— Și steaua?
Tata a răspuns:
— A desenat-o într-o după-amiază. Mama ta s-a supărat că mâzgălise peretele, dar n-a mai șters-o niciodată.
Mi-am amintit reacția Anei.
„Eu am desenat-o.”
— De ce a fugit?
Mama și-a împreunat mâinile.
— Pentru că probabil și-a amintit cum a plecat.
Acolo era partea pe care nu voia s-o spună.
În a unsprezecea zi venise mătușa Anei.
Mama îi împachetase hainele.
Fetița văzuse geanta.
— M-a întrebat unde pleacă, a continuat mama. I-am spus că merge la mătușa ei până se însănătoșește mama.
— Și?
Mama a tăcut.
Tata i-a pus mâna pe umăr.
— Spune-i.
— A început să plângă și a spus că vrea să rămână aici.
Mi s-a strâns stomacul.
— Ce i-ai spus?
— Că nu se poate.
Mama și-a coborât privirea.
— Atunci m-a întrebat: „Am fost rea?”
În bucătărie s-a făcut liniște.
— Și tu?
— I-am spus că nu. Am luat-o în brațe. I-am explicat că mama ei o iubește și că mătușa ei vine după ea.
Mama și-a șters ochii.
— Dar avea cinci ani, Radu. Noi, adulții, știam exact ce se întâmplă. Pentru ea exista doar geanta pe care o făceam și faptul că trebuia să plece.
Telefonul meu a vibrat.
Ana.
„Sunt la benzinăria de la ieșirea spre Brașov. Poți veni. Singur.”
Am plecat imediat.
Am găsit-o la o masă, lângă geam, cu o cafea în față. Își cumpărase niște papuci ieftini de la benzinărie.
M-am așezat în fața ei.
— Mi-a spus.
— Tot?
— Cred că da.
Ana și-a strâns mâinile în jurul paharului.
— Eu n-am știut că-mi amintesc casa asta.
A început să-mi povestească.
Nu avea amintiri întregi. Avea bucăți.
O bucătărie luminoasă.
Miros de plăcintă.
Un bărbat care făcea clătite în forme ciudate.
O femeie care îi pieptăna părul.
Și steaua.
— Când am văzut-o, am știut unde continua linia din spatele raftului înainte să-l trag, mi-a spus. Înțelegi? Știam ce era acolo înainte s-o văd.
Apoi își amintise vocea mamei.
Cici.
— Numele ăsta nu mi l-a mai spus nimeni de când eram copil.
Am întrebat-o dacă vrea să se întoarcă.
— Nu.
Apoi a adăugat:
— Nu încă.
Am rămas cu ea până dimineața.
Pe la șapte m-a întrebat:
— Mama ta ce spune despre plecarea mea?
— Că nu ți-a făcut nimic rău.
Ana s-a uitat imediat la mine.
— Asta a spus?
Am realizat că formulasem prost.
— Spune că nu ți-a vrut răul.
— Asta e altceva.
Avea dreptate.
Ana a acceptat să-i vadă pe ai mei, dar nu în casă.
Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din Brașov.
Mama s-a ridicat când a văzut-o.
— Cici…
Ana a încremenit.
— Ana. Acum sunt Ana.
Mama s-a oprit.
— Ana.
S-au așezat una în fața celeilalte.
Mama a început:
— Vreau să știi că nu te-am abandonat. Mama ta era bolnavă, mătușa ta venise după tine și noi trebuia…
Ana a ridicat mâna.
— Știu ce trebuia să faceți.
Mama s-a oprit.
— Atunci trebuie să înțelegi că nu puteam să te păstrăm.
— Nu despre asta vorbesc.
Pentru prima dată, vocea Anei s-a ridicat.
— Voi știați că plec pentru că vine mătușa mea. Eu am crezut că plec pentru că nu mă mai vreți.
Mama a încercat să răspundă.
— Ți-am spus că n-ai făcut nimic rău.
— Și după aceea mi-ai împachetat hainele.
Mama a amuțit.
— Aveam cinci ani. Nu știam ce înseamnă „temporar”. Nu știam ce stabiliseră adulții. Știam doar că într-o zi dormeam în casa voastră, iar în următoarea cineva îmi punea hainele într-o geantă.
Mama plângea.
Dar Ana nu terminase.
— Știi ce fac de când mă știu?
— Nu.
— Țin o geantă pregătită în dulap.
Am întors capul spre ea.
Știam geanta.
Ani întregi îmi spusese că era pentru plecări neplanificate.
— N-am știut nici eu de ce, a continuat Ana. Pur și simplu mă liniștește să știu că pot pleca repede dacă trebuie.
Mama și-a acoperit gura.
— Doamne…
— Nu spun că tu ai provocat tot ce am simțit eu în viață. Dar azi-noapte, când am văzut steaua, pentru prima dată am înțeles de unde vine o parte din frica asta.
Mama a întins instinctiv mâna peste masă.
Ana și-a retras-o pe a ei.
Mama s-a oprit.
A durut-o. Se vedea.
Dar n-a insistat.
După câteva secunde a spus:
— Toată viața mi-am spus că am făcut ceea ce trebuia.
Ana a dat din cap.
— Poate că ai făcut.
Mama a ridicat privirea, surprinsă.
— Dar faptul că ai făcut ce trebuia nu înseamnă că eu n-am suferit.
Acolo s-a rupt ceva în mama.
Nu pentru că Ana o acuza.
Ci pentru că nu o mai putea contrazice.
— Ai dreptate, a spus.
Și pentru prima dată nu a urmat niciun „dar”.
Tata, care până atunci tăcuse, s-a uitat la Ana.
— Îți amintești de clătita în formă de cizmă?
Ana l-a privit lung.
Apoi fața i s-a schimbat.
— Tu ai făcut-o?
Tata a început să râdă.
— Încercam să fac un iepure.
Ana a râs și ea printre lacrimi.
— Era o cizmă.
— A fost cel mai urât iepure din județul Brașov.
Nu s-a reparat totul în dimineața aceea.
Ana nu a îmbrățișat-o pe mama.
Nu i-a spus că a iertat-o.
Și mama n-a mai cerut asta.
Două zile mai târziu, înainte să plecăm spre casă, Ana m-a surprins.
— Vreau să mai văd steaua.
Ne-am întors.
A intrat singură în cămară și s-a așezat în genunchi în fața desenului.
Mama a rămas la ușă.
— Pot să te întreb ceva? a spus Ana.
— Orice.
— De ce n-ai zugrăvit-o?
Mama s-a uitat la steaua aceea strâmbă.
— Pentru că după ce ai plecat mi-a fost dor de tine.
Ana a rămas nemișcată.
— Unsprezece zile?
— Uneori ajung.
Mama nu s-a apropiat.
Ana a fost cea care, după câteva secunde, s-a ridicat și a făcut un pas spre ea.
Nu s-au îmbrățișat.
Încă nu.
Dar când am plecat, Ana s-a întors din poartă.
— La revedere, Elena.
Mama a zâmbit printre lacrimi.
— La revedere, Ana.
În mașină, după câțiva kilometri, Ana și-a pus mâna peste a mea.
— Radu?
— Da?
— Când ajungem acasă, mă ajuți cu ceva?
— Sigur.
— Vreau să golesc geanta aia din dulap.
Și pentru prima dată am înțeles că cele unsprezece zile petrecute în casa părinților mei nu dispăruseră niciodată cu adevărat.
Doar așteptaseră 24 de ani ca Ana să afle de ce plecase de acolo.