Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Lenuța… de ce sunt banii ăștia aici?
Sora mea se așeză în fața mea.
— Pentru că mama nu i-a cheltuit.
Am crezut că nu înțelesesem.
— Cum adică?
— Exact cum auzi.
Am răsturnat cu grijă conținutul plicului pe masă.
Bancnote vechi.
Bancnote mai noi.
Bilețele.
Unele scrise de mine.
Recunoșteam inclusiv plicurile în care trimisesem bani cu ani în urmă.
— Toți?
Lenuța dădu din cap.
— Aproape toți.
— Dar de ce?
— Pentru că nu-i voia.
M-am ridicat.
— Cum să nu-i vrea? Pentru ce trăia? Tu mi-ai spus că trebuia reparat acoperișul. Că avea nevoie de lemne. Că mergea la doctor.
— Și le-am rezolvat.
— Din ce?
— Din ce aveam.
Am simțit cum mă cuprinde furia.
Nu pe ea.
Pe mine.
— Eu aveam bani, Lenuța! De ce nu mi-ai spus?
Sora mea mă privi.
— Ți-am spus.
Am tăcut.
— Te-am sunat când trebuia schimbat acoperișul. Ai trimis bani. Te-am sunat când mama trebuia dusă la medic. Ai trimis bani. Te-am sunat când voia să te audă de ziua ei…
Se opri.
— Atunci n-ai răspuns.
Mi-am lăsat încet mâinile pe masă.
— Ce făcea cu banii?
— Îi punea aici.
Lenuța atinse plicul.
— Spunea că sunt ai tăi.
— Erau pentru ea.
— Știu.
— Atunci de ce?
Lenuța oftă.
— Pentru că nu de bani ducea ea lipsă, Vali. De tine ducea lipsă.
Nu mai exista nimic de spus.
M-am așezat.
În fața mea erau aproape douăzeci de ani în care încercasem să transform absența în transferuri bancare.
Eu îmi spusesem că sunt un fiu bun pentru că nu lăsam casa fără bani.
Mama mă așteptase pe mine.
— Chiar nu a folosit nimic?
— O singură dată am luat eu niște bani din plic pentru medicamente.
— Și?
— Când a aflat, m-a pus să-i pun înapoi.
Am râs fără să vreau.
Era atât de mama încât m-a durut.
— Ce spunea?
Lenuța zâmbi trist.
— “Vali muncește pentru banii ăștia. Poate vine într-o zi acasă și îi trebuie.”
Mi-am acoperit fața cu palmele.
Mama păstrase banii pentru mine.
Eu îi trimisesem ca să-mi liniștesc conștiința.
Ea îi păstrase ca să aibă grijă de băiatul ei.
Chiar și când băiatul acela avea cincizeci de ani și nu mai venea acasă.
După câteva minute am întrebat:
— În ultima perioadă… a mai întrebat de mine?
Lenuța nu-mi răspunse imediat.
— Vreau adevărul.
— Până în ultima zi.
Mi-am ridicat ochii.
— Ce a spus?
Sora mea își frecă palmele.
Pentru prima dată de când ajunsesem, vocea îi tremura.
— În ultima iarnă inima ei slăbise mult. O duceam la spital când puteam. Uneori cu mașina unui vecin.
Am închis ochii.
— De ce nu mi-ai spus cât de rău era?
— Ți-am spus că nu era bine.
Știam că avea dreptate.
Doar că eu transformasem “mama nu e bine” în ceva ce putea aștepta până după următorul contract.
— În ultima zi am vrut să te sun, continuă Lenuța. Mama nu m-a lăsat.
— De ce?
Lenuța se uită direct la mine.
— A spus: “Nu-l chema. Vali are treburile lui. Dacă poate, vine el. Dacă nu poate, să nu-l faci să se simtă vinovat.”
Am simțit că nu mai pot respira.
— A spus asta?
— Da.
— După toți anii în care n-am venit?
— Da.
— Și după aceea?
Lenuța își șterse obrazul.
— Mi-a spus: “Spune-i doar că m-am gândit la el până la capăt.”
Am început să plâng.
Nu discret.
Nu cum plânge un bărbat care încă încearcă să păstreze ceva din demnitate.
Am plâns cu capul în mâini, la masa la care mâncasem când eram copil.
Lenuța nu mi-a spus să mă opresc.
A venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.
După un timp am reușit să spun:
— Și tu?
— Ce eu?
— Tu de ce nu mă urăști?
Lenuța își trase scaunul.
— Am fost furioasă.
Am ridicat capul.
Era prima dată când recunoștea.
— Când?
— Când mama întreba de tine și tu nu sunai. Când trebuia dusă la doctor și nu știam cu ce. Când am stat lângă ea în ultimele nopți. Și mai ales când ai spus că nu poți veni la înmormântare.
Tăcu.
— Atunci te-am urât puțin.
Am dat din cap.
— Aveai dreptul.
— Poate. Dar după ce am îngropat-o, n-a mai ajutat la nimic.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că mama nu voia ca ultima ei amintire să devină o armă împotriva ta.
M-am uitat la sora mea.
În sfârșit înțelegeam cât dusese singură.
— Iartă-mă.
— Nu eu sunt omul de la care ai venit să ceri asta.
A doua zi dimineață am mers împreună la cimitir.
I-am spus șoferului să se întoarcă la Timișoara.
Eu rămâneam.
Mormântul era simplu și îngrijit.
Lenuța îl îngrijise opt ani.
M-am așezat în genunchi lângă cruce.
Costumul s-a murdărit de pământ.
Nu mi-a păsat.
Nu știu cât am stat acolo.
I-am spus mamei lucruri pe care trebuia să i le spun când trăia.
Că îmi pare rău.
Că succesul de care fusesem atât de mândru nu valorase nimic în ziua în care îl folosiserăm drept motiv ca să nu ajung la ea.
Și că nu mai puteam schimba ce făcusem.
Când m-am ridicat, Lenuța mă aștepta câțiva metri mai încolo.
Am mers la ea.
— Eu nu mai pot repara asta.
— Nu.
Răspunsul ei m-a surprins.
Nu încercase să mă consoleze.
— Mama nu se întoarce, continuă ea. Și ziua aia nu se mai întoarce.
Am dat din cap.
— Știu.
— Dar tu încă ești aici.
Asta a fost tot.
Am rămas în sat o săptămână.
Nu mi-am deschis laptopul.
Nu am mutat întâlnirile online.
Le-am anulat.
Am stat cu sora mea.
Am mâncat cu ea.
Am ascultat poveștile pe care ani întregi nu avusesem timp să le aud.
Am mers din nou la cimitir.
Când am plecat, n-am lăsat pe masă un plic gros.
Am întrebat:
— Când să vin din nou?
Lenuța râse.
— Tu mă întrebi pe mine?
— Da.
— Când vrei.
— Atunci luna viitoare.
M-am ținut de cuvânt.
Și după aceea am venit iar.
Uneori singur.
Alteori cu soția mea.
Mai târziu mi-am adus și băiatul, ca să cunoască locul din care venise tatăl lui.
Plicul cu banii a rămas în lada de zestre.
N-am vrut să-l iau.
— Mama i-a păstrat pentru tine, îmi spuse Lenuța.
— Atunci să rămână aici.
Astăzi încă este acolo.
Din când în când deschid lada și văd bancnotele acelea vechi.
Nu mai văd bani.
Văd toate zilele în care am crezut că pot trimite ceva în locul meu.
Pe mama n-am mai putut s-o găsesc acasă.
Dar pe Lenuța am găsit-o.
Și de data aceasta n-am mai făcut greșeala de a crede că mai avem timp nelimitat.
Pentru că unele lucruri pot fi plătite mai târziu.
O factură.
O datorie.
O reparație.
Timpul cu oamenii pe care îi iubești nu poate fi trimis înapoi într-un plic.