Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
La spital mi-au pus o perfuzie și mi-au făcut analize.
Medicul a venit după aproape o oră.
— Ați avut o cădere serioasă de tensiune. Sunteți anemică și deshidratată. Când ați mâncat ultima dată cum trebuie?
Am încercat să-mi amintesc.
Dimineața terminasem jumătatea de iaurt rămasă de la Ilinca.
Cu o seară înainte mâncasem câteva linguri din cina copiilor.
— Nu știu.
Medicul m-a privit.
— Dormiți suficient?
Am zâmbit fără chef.
— Am doi copii.
A mai verificat o foaie.
— Și mai este ceva. Presupun că știți deja.
Am dat din cap.
Știam.
Eram însărcinată.
Aproximativ șapte săptămâni.
— În situația asta trebuie să aveți grijă de dumneavoastră. Nu puteți continua epuizată, deshidratată și cu alimentația asta. Aveți nevoie de ajutor acasă.
Aproape că am râs.
Ajutor acasă.
În momentul acela s-a deschis ușa salonului.
Marius.
Venise direct de la service.
— Camelia!
S-a apropiat de pat.
— Ce s-a întâmplat?
Medicul s-a uitat spre mine înainte să continue.
— Soția dumneavoastră are nevoie de odihnă și de monitorizare. Mai ales în situația actuală.
Marius s-a încruntat.
— Ce situație?
Am întors capul spre el.
Nu mai avea rost să ascund.
— Sunt însărcinată.
A rămas nemișcat.
— Ce?
— De două zile știu.
S-a așezat.
— De ce nu mi-ai spus?
M-am uitat la el.
— Când să-ți spun? Aseară, când m-ai făcut lipitoare? Sau azi-dimineață, când m-ai întrebat ce fac toată ziua?
Nu mi-a răspuns.
Pentru câteva minute, Marius a fost exact omul pe care mă așteptasem să-l văd.
Speriat.
Rușinat.
Apoi a venit problema adevărată.
Medicul mi-a spus că, după externare, cel puțin o perioadă trebuia să reduc drastic efortul.
Fără cărat.
Fără zile întregi în picioare.
Mese regulate.
Odihnă.
Și controale.
Marius a dat din cap la toate.
Dar în mașină, când m-a dus acasă trei zile mai târziu, a întrebat:
— Și cu copiii cum facem?
M-am uitat la el.
— Împreună.
— Camelia, eu am service.
— Știu.
— Nu pot să închid de fiecare dată când trebuie luată Ilinca de la grădiniță.
— Nici eu nu mai pot face totul.
A strâns volanul.
— Atunci o chemăm pe mama.
— Nu.
S-a întors spre mine.
— Cum adică nu?
— Nu o mutăm pe mama ta în locul meu ca tu să poți continua exact ca înainte.
— Dar trebuie să găsim o soluție!
— Exact.
Pentru prima dată, soluția nu mai eram automat eu.
Acasă, Viorica ne aștepta cu copiii.
În bucătărie erau vase.
Rufele nu fuseseră strânse.
Ghiozdanul lui Tudor era deschis pe masă.
Pe frigider aveam programul Ilincăi, plata pentru engleză, controlul stomatologic al lui Tudor și lista de cumpărături.
Marius s-a uitat în jur.
— Facem ordine mâine.
— Tu faci.
M-a privit.
— Cum?
— Eu mă duc să mă întind.
A crezut că glumesc.
Nu glumeam.
În următoarele zile a început adevărata ceartă.
Nu una cu țipete.
Una mult mai grea.
Marius descoperea că fiecare lucru pe care îl considerase „nimic” trebuia făcut de cineva.
Ilinca trebuia dusă și adusă.
Tudor avea nevoie de ajutor la matematică.
Trebuia cumpărată mâncare.
Trebuiau plătite facturile.
Rufele nu intrau singure în dulap.
Într-o seară, după ce arsese o tavă de cartofi și uitase să cumpere lapte, a intrat nervos în dormitor.
— Nu putem trăi așa.
Am închis cartea pe care încercam să o citesc.
— Cum?
— În haosul ăsta.
— Atunci fă ordine.
— Eu muncesc toată ziua!
M-am uitat la el.
Și a înțeles singur ce spusese.
A tăcut.
— Exact, Marius. Și eu ce făceam?
A ieșit fără să răspundă.
Dar eu luasem deja o decizie mai importantă.
După câteva zile, când m-am simțit suficient de bine, am scos dintr-un sertar diploma mea veche și câteva acte.
Înainte să rămân acasă cu Tudor lucrasem la contabilitatea unei firme de transport.
Nu voiam să mă întorc imediat la program întreg. Nici nu puteam.
Dar găsisem o firmă din Slatina care căuta pe cineva pentru evidență primară, câteva ore pe săptămână, o parte de acasă.
I-am spus lui Marius într-o seară.
— După ce medicul îmi dă voie, vreau să încep.
S-a uitat la mine surprins.
— Acum?
— Da.
— Ești însărcinată.
— Tocmai de aceea.
— Nu înțeleg.
— Nu mai vreau să depind complet de tine.
Asta l-a lovit.
— Adică acum eu sunt dușmanul?
— Nu.
— Atunci ce înseamnă?
— Înseamnă că nu mai vreau să aud niciodată că stau pe banii tăi.
— Am spus-o la nervi.
— Ai spus-o de mai multe ori.
— Și pentru asta arunci doisprezece ani?
— Nu arunc nimic. Încerc să salvez ce a mai rămas fără să mă pierd iar pe mine.
Marius s-a ridicat de la masă.
— Și cine se ocupă de copii când lucrezi?
Am rămas cu ochii la el.
Întrebarea spunea tot.
— Noi, Marius.
— Eu nu-mi pot organiza service-ul după grădiniță.
— Atunci va trebui să găsim împreună o soluție.
— E ușor să spui.
— Nu. Doisprezece ani n-a fost ușor deloc. Doar că până acum problema era numai a mea.
A doua zi a plecat la service fără să-mi vorbească.
Seara s-a întors târziu.
A mâncat în tăcere.
Apoi a scos o foaie și a pus-o pe masă.
— Marțea și joia pot pleca eu la patru. Sorin poate închide service-ul.
M-am uitat la el.
— Bine.
— Lunea poate mama să o ia pe Ilinca, dacă ești de acord.
— Dacă vine să ajute, da. Nu să-mi preia viața.
A dat din cap.
— Iar miercurea…
S-a oprit.
— Miercurea închid mai devreme.
Pentru prima dată nu mi-a promis că „se va schimba”.
A schimbat ceva concret.
Nu s-a reparat totul într-o săptămână.
Ne-am certat.
A uitat.
Într-o joi m-a sunat de la service spunând că apăruse un client și că nu putea ajunge la grădiniță.
— Nici eu nu pot, i-am spus.
A urmat o tăcere.
Înainte, aceea era clipa în care aș fi abandonat orice făceam și aș fi rezolvat eu.
De data aceea n-am făcut-o.
Marius a închis service-ul și s-a dus după fiica lui.
Seara a venit acasă obosit.
Ilinca îl ținea de mână și povestea fără oprire.
El a pus cheile pe masă.
— Am pierdut un client.
— Îmi pare rău.
— Știi ce mi-a zis Ilinca în mașină?
— Ce?
Marius s-a uitat spre ea.
— Că e prima dată când vin eu s-o iau fără să fii și tu acolo.
N-am spus nimic.
— Are patru ani, Camelia.
— Știu.
S-a așezat.
— Eu nu știam.
Acolo a început schimbarea.
Nu în salon.
Nu când a aflat de sarcină.
Ci când a înțeles că familia lui avea o viață întreagă la care el participase doar atunci când îi convenea.
Am început munca după ce medicul mi-a permis.
Puțin la început.
Primul salariu nu a fost mare.
Când au intrat banii, am deschis un cont separat.
Nu pe ascuns.
I-am spus.
Marius s-a uitat câteva secunde la mine.
— Încă nu ai încredere în mine?
— Vreau să am și în mine.
N-a fost încântat.
Dar n-a încercat să mă oprească.
Și poate că asta a contat mai mult decât toate florile pe care ar fi putut să mi le aducă.
Într-o dimineață, câteva luni mai târziu, am intrat în bucătărie și l-am găsit călcându-și singur cămașa albă.
M-a văzut și a ridicat-o.
— Cred că am ars puțin mâneca.
M-am apropiat.
— Ai ars-o.
A oftat.
— Era cea norocoasă.
— Atunci ai ghinion.
A început să râdă.
Și am râs și eu.
Nu pentru că uitasem.
N-am uitat.
Dar acum cămașa lui era problema lui.
Munca mea nu mai era „nimic”.
Banii lui nu mai erau singurii bani ai familiei.
Iar copiii nu mai aveau un tată care doar venea seara acasă și întreba de ce nu era gata cina.
În primăvară urma să se nască al treilea nostru copil.
Și de data aceasta nu mă mai pregăteam să-l cresc singură într-o casă în care locuiau doi părinți.