Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În bucătărie am pus platoul pe blat și m-am sprijinit câteva secunde cu ambele mâini de marginea lui.
Nu am plâns.
Am scos telefonul doar ca să mă uit la ceas.
20:43.
Voiam să țin minte ora la care căsnicia mea se terminase fără ca soțul meu să știe.
M-am întors la masă.
Am mâncat desertul.
Am zâmbit când trebuia.
Iar când am plecat, am sărutat-o pe Helga pe obraz.
— Mulțumesc pentru cină.
— Cu drag, Claire.
În mașină, Iulian mi-a pus mâna pe genunchi.
— Mama chiar începe să te considere de-a casei.
M-am uitat pe geam.
— Da. Am observat.
În următoarele două zile nu l-am confruntat.
Am verificat doar lucrurile la care aveam dreptul să am acces.
Atunci am descoperit că din contul nostru comun dispăruseră, în mai multe transferuri, aproape 70.000 de lei.
Bani strânși în ultimii ani.
O parte erau ai mei.
Transferurile mergeau către același cont.
Cu banii aceia fusese plătit avansul pentru un apartament.
Iulian își pregătea deja o viață despre care eu nu știam nimic.
Miercuri după-amiază am primit un mesaj de la un număr necunoscut.
„Sunt Sophie. Trebuie să vorbim despre Iulian.”
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
Am recunoscut-o imediat.
Era însărcinată.
Nu ne-am îmbrățișat. Nu ne-am prefăcut că suntem două victime care deveniseră brusc prietene.
— Știai că este căsătorit? am întrebat.
— Da.
— Atunci începem de acolo.
Și-a coborât privirea.
— Ai dreptate.
Apoi mi-a pus telefonul în față.
Iulian îi spusese că mariajul nostru era terminat și că urma să divorțeze după ce „rezolva lucrurile”.
Numai că în ultimele săptămâni povestea se schimbase.
În mesajele lui apărea planul Helgăi.
Eu trebuia convinsă că Sophie nu putea crește singură copilul.
Iulian urma să-mi spună că bebelușul nu avea nicio vină.
Că eu îmi dorisem dintotdeauna să fiu mamă.
Că puteam „transforma o greșeală într-o familie”.
Iar Sophie?
Ei îi promisese altceva.
Că va avea apartamentul ei și că, în timp, eu voi dispărea din ecuație.
— De ce îmi arăți toate astea?
Sophie și-a pus palma pe abdomen.
— Pentru că ieri mi-a spus că, după naștere, copilul va sta mai mult la voi. Fără să mă întrebe.
Am privit-o.
— Nu te iert pentru ce ai făcut.
— Nu ți-am cerut asta.
— Dar mesajele astea le păstrez.
— De asta am venit.
În următoarele zile mi-am pus actele și finanțele în ordine și am cerut sfatul unui avocat.
Iulian continua să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Vineri seara m-a întrebat dacă vreau să ieșim în oraș.
Duminică, Helga ne-a invitat din nou la cină.
Am acceptat.
De data aceasta nu am servit pe nimeni.
M-am așezat la masă.
Helga părea surprinsă.
— Te-ai făcut comodă, Claire.
— Încerc.
După felul în care a zâmbit, am știut că nu prinsese ironia.
La jumătatea cinei au trecut din nou la germană.
Marta l-a întrebat pe Iulian dacă „problema Sophie” era sub control.
— Da, a răspuns el. Claire este partea ușoară.
Helga a râs.
— Ți-am spus.
Apoi s-a uitat chiar spre mine.
— Trebuie doar să plângi puțin când îi spui. După atâția ani de tratamente, dacă îi pui un bebeluș în brațe, nu va mai avea puterea să plece.
Am așezat furculița lângă farfurie.
— Aici te înșeli, Helga.
Am spus-o în germană.
Zâmbetul i-a dispărut.
Marta a rămas cu paharul în aer.
Iulian s-a întors încet spre mine.
— Ce-ai spus?
Am continuat în aceeași limbă.
— Am spus că aici te înșeli.
Nimeni nu mai râdea.
— Vorbești germană? a șoptit Helga.
— Suficient de bine încât să știu că Sophie este însărcinată. Suficient de bine încât să știu ce intenționați să faceți cu copilul ei. Și suficient de bine încât să vă fi înțeles când ați râs de mine la masa asta.
Iulian s-a ridicat.
— Claire, lasă-mă să explic.
— Stai jos.
Tonul meu l-a oprit.
Am scos un plic din geantă și l-am pus în fața lui.
— Ce-i asta?
— Citește.
A deschis plicul.
Fața i s-a schimbat.
Helga s-a repezit:
— Nu poți să divorțezi pentru o greșeală!
Am privit-o.
— Care dintre ele?
A tăcut.
— Faptul că fiul tău are o amantă însărcinată? Că a luat bani din contul nostru fără să-mi spună? Sau faptul că ați plănuit împreună să folosiți anii mei de tratamente ca să mă convingeți să cresc copilul lui cu altă femeie?
Iulian și-a trecut mâna prin păr.
— Banii nu sunt pierduți. I-am investit.
— În avansul unui apartament.
Helga s-a întors spre el.
— Ce apartament?
Am văzut imediat că nici ea nu știa.
Iulian a încremenit.
— Interesant, am spus. Se pare că nu numai eu eram mințită.
— Claire, putem rezolva asta acasă.
— Acasă?
M-am uitat la el.
— Casa este a mea, Iulian. Și în seara asta nu te întorci acolo.
Helga s-a ridicat.
— După tot ce a făcut familia asta pentru tine?
Acolo a ieșit la suprafață femeia pe care o auzisem cu o săptămână înainte.
— Știi câte femei ar accepta situația asta? Copilul nu are nicio vină. Tu însăți ai spus de atâtea ori că ai face orice să fii mamă.
Am simțit cum îmi îngheață mâinile.
Exact asta era.
Nu regretase nimic.
Încă încerca să-mi transforme durerea într-o obligație.
— Da, Helga. Aș fi făcut foarte multe ca să devin mamă.
M-am ridicat.
— Dar nu voi crește copilul amantei soțului meu ca să-i fie lui mai comod să păstreze și casa, și soția, și cealaltă femeie.
Iulian a venit după mine până la ușă.
— Claire, te iubesc.
M-am întors.
— Atunci de ce ai avut nevoie să crezi că nu înțeleg ce spui ca să poți spune adevărul?
N-a răspuns.
Am plecat.
Divorțul n-a fost rapid și nici frumos.
Iulian a încercat să susțină că banii fuseseră investiți pentru noi. Documentele și transferurile spuneau însă suficient cât situația financiară să fie tratată separat în cadrul divorțului.
Sophie și-a păstrat copilul și și-a rezolvat relația cu Iulian prin propriul avocat.
Nu am devenit prietene.
Nici nu trebuia.
La aproape un an după acea primă cină, divorțul s-a încheiat.
Am rămas în casa mea.
Într-o duminică mi-am făcut singură cina și m-am așezat lângă fereastră.
Multă vreme mă temusem că liniștea unei case fără Iulian avea să mă zdrobească.
Nu m-a zdrobit.
Pe masă aveam manualul de germană pe care îl cumpărasem cu doi ani înainte.
Îl deschisesem atunci pentru că voiam să mă apropii de familia soțului meu.
L-am închis și l-am pus într-un sertar.
Nu mai aveam nevoie să înțeleg ce spuneau despre mine când credeau că nu-i aud.
Auzisem suficient.