Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Dă-mi cheia, am spus.
Maxim s-a apropiat.
— Victoria, nu face asta aici.
— De ce?
— Pentru că femeia asta exact asta vrea. Să facă scandal.
Mama Elenei îl privi fără să răspundă.
— Dacă nu este nimic în portbagaj, deschide-l.
— Avem cununia în douăzeci de minute.
— Atunci nu pierdem decât două minute.
A încercat să-mi ia mâna.
Mi-am retras-o.
— Cheia, Maxim.
— Victoria…
— Cheia.
Nu mi-a dat-o.
Dar cheia de rezervă era în geanta în care își ținea actele mașinii. Știam asta pentru că eu o pusesem acolo cu o zi înainte.
Am luat-o.
Maxim a venit după mine.
— Nu deschide valiza.
M-am oprit.
Nu spusesem nimic despre vreo valiză.
Mama Elenei l-a privit.
— Tocmai i-ai spus singur.
Am apăsat butonul.
Portbagajul s-a ridicat.
O pătură gri acoperea ceva.
Am tras-o.
Valiza era acolo.
Aceeași pe care o văzusem dimineață.
— Victoria, ascultă-mă înainte.
Am deschis fermoarul.
Deasupra era o rochie de mireasă.
Am rămas cu mâna pe material.
Sub ea erau fotografii.
Maxim și Elena.
La o masă.
Într-o excursie.
Îmbrățișați.
Apoi fotografiile de la probele pentru nuntă.
Într-una dintre ele, Elena purta voalul pe care îl avusesem eu pe cap cu câteva minute înainte.
Mama ei și-a dus mâna la gură.
Nici ea nu se așteptase să găsească rochia acolo.
— De ce ai toate astea în mașină în ziua nunții noastre?
— Pentru că Elena m-a contactat.
— Când?
— Acum câteva zile.
— Pentru ce?
— Să-i dau lucrurile înapoi.
— Și nu puteai să-mi spui?
— Nu voiam să începem iar discuțiile despre ea înainte de nuntă.
Am ridicat rochia.
Sub ea se afla un dosar gros.
În clipa în care l-am atins, Maxim și-a schimbat tonul.
— Pe ăla lasă-l.
M-am uitat la el.
— De ce?
— Pentru că nu are legătură cu tine.
— Dar rochia fostei tale logodnice ascunsă în mașina cu care mergem la cununie are?
Am deschis dosarul.
Erau contracte.
Extrase.
Copii după acte ale unei firme.
Pe unele apărea numele lui Maxim.
Pe altele, numele Elenei.
— Ce sunt?
Mama Elenei a răspuns înaintea lui.
— Motivul pentru care nunta lor nu a mai avut loc.
Maxim s-a întors furios.
— Nu știți ce s-a întâmplat!
— Atunci spune-i.
Și a spus.
Cu aproape șase ani înainte să mă cunoască, el și Elena administraseră împreună o firmă mică.
Cu câteva zile înainte de nunta lor, Elena descoperise tranzacții pe care nu le înțelegea și documente despre care susținea că purtau semnătura ei, deși nu-și amintea să le fi semnat.
Se certaseră.
Urât.
Nunta fusese anulată.
La scurt timp, Elena plecase din țară.
— Și tu mi-ai spus că v-ați despărțit pentru că nu vă mai înțelegeați.
— Pentru că asta s-a întâmplat.
— Mi-ai spus vreodată că nunta era deja pregătită?
Tăcere.
— Mi-ai spus vreodată că a existat rochia asta?
Nimic.
Am ridicat dosarul.
— Sau firma?
— Pentru că toate astea s-au întâmplat înaintea ta!
— Atunci de ce sunt în portbagaj astăzi?
Maxim și-a trecut mâna prin păr.
Elena îl contactase pentru prima dată după ani de zile.
Voia să clarifice definitiv situația firmei.
Îi ceruse să-i returneze lucrurile rămase la familia lui și să discute prin intermediul unui avocat despre documentele pe care le contesta.
— Și tu ce aveai de gând să faci cu valiza?
— S-o duc într-un depozit.
— Astăzi?
— Da.
— În ziua nunții?
— Voiam să scap de problema asta înainte să ne căsătorim!
Formularea lui m-a făcut să mă opresc.
— Să scapi de problemă sau de lucruri?
— Victoria, nu începe să răstălmăcești.
— De ce erau actele în valiză?
— Pentru că erau împreună.
Mama Elenei clătină din cap.
— Elena ți-a cerut să nu distrugi nimic.
Maxim izbucni:
— N-am distrus nimic!
— Atunci de ce ai ascuns valiza sub pătură?
Nu răspunse.
Asta era problema.
La fiecare întrebare simplă trebuia să smulg adevărul din el câte puțin.
Mai întâi femeia fusese „nimeni”.
Apoi fusese mama unei femei pe care o cunoscuse.
Apoi aflasem că femeia fusese logodnica lui.
Apoi că ajunseseră până la rochia de mireasă.
Apoi că voalul ei fusese pus pe capul meu.
Apoi firma.
Apoi documentele.
Apoi valiza ascunsă.
— Câte lucruri mai trebuie să găsesc singură, Maxim?
— Niciunul.
— Asta mi-ai fi spus și acum zece minute.
S-a uitat spre Starea Civilă.
— Intrăm. Facem cununia și discutăm după.
Am rămas nemișcată.
— Ce?
— Nu putem arunca totul acum. Sunt oamenii aici. Restaurantul este plătit. Toată lumea ne așteaptă.
— Tu chiar vrei să intru acolo acum?
— Da. Pentru că lucrurile astea nu schimbă ce simt pentru tine.
— Dar schimbă ce știu eu despre tine.
— Victoria, au trecut ani!
— Pentru tine.
Am arătat spre mama Elenei.
— Pentru ea, fiica ei tocmai a trebuit să te caute ca să-și recupereze rochia și actele.
— Elena încearcă să-mi facă probleme.
— Poate.
Maxim s-a oprit.
Probabil nu se așteptase la răspunsul meu.
— Poate are dreptate. Poate nu. Nu știu încă.
I-am întins dosarul mamei Elenei.
— Și tocmai asta este problema. Eu urmează să mă căsătoresc cu tine peste câteva minute și nu știu care dintre voi spune adevărul.
— Mă cunoști pe mine!
— Credeam că da.
Maxim s-a uitat la mine câteva secunde.
Apoi a spus ceva care a închis totul.
— Dacă ieși acum din nunta asta, să nu crezi că mă mai întorc după tine când descoperi că ai făcut o prostie.
Nu mai era rugăminte.
Era presiune.
M-am uitat la omul cu care urma să-mi petrec viața.
— Atunci tocmai mi-ai făcut decizia mai ușoară.
Mi-am scos inelul.
— Cununia se anulează.
— Victoria!
— Nu pentru fotografii. Nu pentru Elena. Nici măcar pentru voal.
I-am pus inelul în palmă.
— Pentru că ai avut toate dimineața asta la dispoziție să-mi spui adevărul și ai ales să ascunzi valiza sub o pătură.
Nunta s-a oprit acolo.
Am pierdut bani la restaurant, fotograf și formație.
Au existat rude care mi-au spus că trebuia măcar să intru la cununie și să rezolvăm „problemele vechi” după.
N-am făcut-o.
În zilele următoare, documentele au ajuns la avocați și apoi la specialiști.
Nu toate acuzațiile Elenei s-au confirmat.
Unele tranzacții aveau explicații.
Altele nu.
Au existat și documente care necesitau verificări suplimentare.
Dar eu n-am așteptat luni întregi un verdict juridic ca să decid dacă mă căsătoresc cu Maxim.
Pentru mine întrebarea era alta.
Dacă femeia aceea nu ar fi apărut, aș fi intrat la Starea Civilă fără să știu nimic.
Aproape un an mai târziu am întâlnit-o din nou pe mama Elenei.
Era la o cafenea.
M-am oprit lângă masa ei.
— Elena și-a primit lucrurile?
— Da.
— Rochia?
— Da.
— Și voalul?
De data asta a zâmbit.
— Și voalul.
Am dat din cap și m-am pregătit să plec.
— Victoria.
M-am întors.
— În ziua aceea ți-am spus că voalul era al alteia și că te aștepta o soartă amară.
— Îmi amintesc.
— Prima parte o știam. A doua n-aveam cum s-o știu.
Am zâmbit.
— Atunci ați avut dreptate doar pe jumătate.
— Cum adică?
— Voalul era al alteia.
Mi-am luat geanta.
— Dar soarta mea este a mea.