Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „Pentru că era între hârtiile pe care tocmai mi le-ai dat.”
Mama a strâns foaia în mână.
„Nu te privește.”
„Apartamentul?”
A tresărit.
Atât mi-a trebuit.
„Apartamentul, mamă?”
„Nu i-l dau lui Cătălin.”
„Atunci ce faci?”
„O donație cu niște condiții. E mai complicat.”
„Ce condiții?”
„Nu înțelegi.”
„Atunci explică-mi.”
S-a ridicat de la masă.
„Ajunge.”
„Nu, nu ajunge.”
„Ba da!”
Nu o mai auzisem țipând la mine de ani.
„De când a apărut Cătălin, numai asta faci. Cauți ceva. Întrebi. Verifici. Numeri.”
„Pentru că dispar bani.”
„Banii mei!”
„Da, mamă. Ai tăi. Tocmai de asta mi-e frică.”
A râs amar.
„Ți-e frică să nu rămână mai puțin pentru tine.”
Am simțit replica aproape fizic.
„Chiar asta crezi?”
„Nu știu ce să mai cred.”
„Eu nu vreau nimic de la tine.”
„Toți spuneți asta.”
M-am oprit.
„Cine sunt «toți»?”
N-a răspuns.
Atunci am înțeles.
Cătălin.
„El ți-a spus că eu aștept să moștenesc?”
„Ieși.”
„Mamă…”
„Ieși din casa mea.”
Am rămas câteva secunde pe loc.
Apoi mi-am luat geanta.
La ușă m-am întors.
„Te rog doar atât. Marți, înainte să semnezi ceva, sună-mă.”
Mama a deschis ușa.
„Nu.”
Și mi-a închis-o în spate.
Trei nopți n-am dormit cum trebuie.
Nu puteam merge la poliție doar pentru că nu-mi plăcea iubitul mamei.
Nu puteam opri o femeie adultă să dispună de proprietatea ei.
Și, mai ales, nu aveam dovada că acel om făcea ceva ilegal.
Aveam doar bani dispăruți, o mașină pe numele lui și o senzație care nu mă lăsa să dorm.
În a patra noapte am început să caut.
Cătălin nu ascundea tot.
Avea fotografii publice mai vechi.
Am salvat câteva și am căutat unde mai apăruseră.
Primele rezultate n-au dus nicăieri.
Apoi am găsit una dintre fotografii într-o postare mai veche, distribuită într-un grup local din alt județ.
Același bărbat.
Alt prenume.
Postarea era veche de aproape patru ani.
O femeie întreba dacă îl mai cunoaște cineva.
Nu spunea că fusese iubitul ei.
Spunea doar:
„Dacă a mai fost cineva contactat de acest om în legătură cu investiții, vă rog să-mi scrieți.”
Am simțit că mi se oprește respirația.
I-am scris.
Nu mi-a răspuns în noaptea aceea.
Nici dimineața.
Abia după-amiază mi-a apărut mesajul.
„De unde îl cunoașteți?”
I-am spus.
Femeia se numea Geta.
Avea 63 de ani.
Am vorbit aproape o oră.
Nu toate detaliile erau identice.
Dar suficiente erau.
Și ea îl cunoscuse după ce rămăsese singură.
Și cu ea fusese atent luni întregi înainte să-i ceară vreun ban.
Și ei îi vorbise despre investiții.
Pierduse aproximativ 40.000 de euro.
Mai exista și o problemă legată de o garsonieră pe care o avusese fiica ei.
„Ați mers la poliție?”
„Da.”
„Și?”
„Am făcut plângere. Nu sunt singura.”
Mi-a trimis numărul dosarului pe care îl avea ea, câteva fotografii și conversații vechi.
Într-una dintre fotografii, Cătălin ținea în mână un buchet.
Lalele albe.
Nu florile m-au convins.
Florile puteau fi o coincidență.
M-a convins o conversație.
Geta îi povestise despre soțul ei mort.
Iar el îi răspunsese:
„Se vede cât de mult l-ai iubit. Mi-aș dori și mie să mă iubească cineva așa într-o zi.”
Am stat cu telefonul în mână.
Aceeași idee.
Aproape aceleași cuvinte.
Am sunat-o pe mama.
Nu mi-a răspuns.
I-am scris.
Nimic.
Luni seara m-a blocat.
Marți, la zece dimineața, eram în fața biroului notarial.
Programarea era la unsprezece.
Nu știam dacă aveam dreptul să fac ce făceam.
Știam doar că, dacă mă înșelam, mama putea să mă urască.
Dacă aveam dreptate și nu mă duceam, putea pierde apartamentul în care trăise cu tata.
La 10:54 au venit.
Mama purta o rochie elegantă.
Cătălin era lângă ea.
Avea în mână lalele albe.
Mama m-a văzut și s-a oprit.
„Ce cauți aici?”
„Cinci minute.”
„Ți-am spus să mă lași în pace.”
„După cinci minute plec.”
Cătălin a intervenit.
„Ioana, nu cred că este locul potrivit.”
„N-am venit pentru tine.”
„Mama ta a luat o decizie.”
„Atunci cinci minute n-o schimbă.”
Mama s-a uitat la ceas.
„Ce vrei?”
I-am întins telefonul.
Nu i-am spus că era escroc.
Nu puteam demonstra încă asta.
I-am arătat postarea Getei.
Fotografiile.
Conversația.
Mama a citit.
Cătălin s-a apropiat.
„Dă-mi să văd.”
Mama a tras telefonul spre ea.
„Stai.”
A continuat să citească.
„Cine e femeia?”
„Am vorbit cu ea.”
„Normal”, a spus Cătălin. „Oricine poate spune orice pe internet.”
„Are o plângere făcută.”
„Și?”
Era calm.
Mult prea calm.
„Ioana, există oameni cu care am avut conflicte de afaceri. Dacă ai fi venit la mine, ți-aș fi explicat.”
„Atunci explică-i mamei.”
„Cu plăcere.”
S-a întors spre ea.
„Femeia aceea a pierdut bani într-o investiție și a decis că eu sunt vinovat. Au fost mai mulți investitori. N-am furat nimic.”
Mama se uita când la el, când la telefon.
„Și numele?”
A tăcut o fracțiune de secundă.
„Ce nume?”
„Aici ai alt nume.”
„Ți-am povestit că am avut probleme.”
„Nu mi-ai spus că te-ai prezentat altfel.”
„Este o poveste lungă.”
„Atunci de ce i-ai spus și ei despre soțul ei exact ce mi-ai spus mie?”
Pentru prima dată, Cătălin și-a pierdut calmul.
„Elena, serios? O propoziție?”
„Și florile?”
„Sunt lalele.”
„În fiecare vineri?”
„Pentru Dumnezeu…”
Ușa biroului s-a deschis.
Secretara a rostit numele mamei.
Cătălin și-a îndreptat sacoul.
„Hai să intrăm. Discutăm după.”
Mama n-a făcut niciun pas.
„Elena.”
„Ce donez eu astăzi?”
El s-a uitat la ea.
„Știi foarte bine.”
„Spune.”
„Nu aici.”
„Spune.”
Vocea mamei nu mai tremura.
Cătălin s-a uitat spre mine.
„Asta ai vrut?”
N-am răspuns.
Mama a intrat singură în birou.
Am rămas pe hol cu el.
După mai puțin de două minute a ieșit.
„Am amânat.”
Cătălin s-a înroșit.
„Elena, pierdem termenul.”
„Atunci îl pierdem.”
„Nu poți lua o decizie financiară după ce fiica ta îți arată niște prostii de pe internet.”
Mama l-a privit.
„Tocmai de aceea nu iau nicio decizie financiară astăzi.”
Asta a fost tot.
Nu s-a despărțit de el în hol.
Nu m-a îmbrățișat.
Nu mi-a spus că am avut dreptate.
A plecat cu el.
Iar eu am rămas acolo întrebându-mă dacă nu făcusem decât să-i ofer încă o zi în care s-o convingă.
În seara aceea, mama nu mi-a răspuns.
Nici miercuri.
Joi m-a sunat.
„Poți veni?”
Când am ajuns, Cătălin nu era acolo.
Pe masa din bucătărie erau toate actele.
„Vreau să le verificăm.”
Atât mi-a spus.
Am început.
Nu singure.
Mama a mers la bancă.
A cerut situația transferurilor.
A vorbit cu un avocat.
A contactat-o ea însăși pe Geta, fără mine.
A cerut documente despre investițiile în care Cătălin susținea că intrase cu banii ei.
El a venit în aceeași seară.
A început calm.
Apoi a devenit furios.
Nu pentru că mama îl acuza.
Ci pentru că îi cerea acte.
„După doi ani, asta valorează relația noastră?”
Mama stătea la masa din bucătărie.
„Dacă există investițiile, arată-mi.”
„Nu funcționează așa.”
„Atunci cum funcționează?”
„Ți-am explicat de o sută de ori.”
„Mai explică-mi o dată. Cu acte.”
A plecat trântind ușa.
A doua zi a sunat-o de șaptesprezece ori.
Apoi au venit mesajele.
Că Ioana o manipulează.
Că eu vreau apartamentul.
Că Geta este o femeie răzbunătoare.
Că dacă mama îl iubește, trebuie să aibă încredere.
Mama aproape a cedat.
Într-o seară mi-a spus:
„Poate chiar există o explicație.”
N-am contrazis-o.
„Atunci cere-i explicația.”
A cerut-o.
N-a primit documentele.
În schimb, Cătălin i-a cerut să se întâlnească fără mine.
Mama s-a dus.
Mi-a spus abia după.
S-au întâlnit într-o cafenea.
El i-a spus că o iubește.
Că este dispus să uite umilința.
Dar numai dacă ea încetează să permită altora să intre între ei.
Mama l-a întrebat un singur lucru:
„Unde sunt banii mei?”
Cătălin n-a răspuns.
A vorbit despre relație.
Despre încredere.
Despre mine.
Despre Geta.
Despre trecutul lui.
Despre orice, numai despre bani nu.
Atunci mama s-a ridicat și a plecat.
Am mers împreună la poliție.
Am dus extrasele, conversațiile și informațiile primite de la Geta. Am aflat că existau și alte sesizări care trebuiau verificate și corelate. Nimeni nu ne-a promis că mama își va recupera banii.
Și nu i-a recuperat atunci.
Mașina era pe numele lui.
O mare parte din bani plecase deja.
Dar donația nu fusese semnată.
Apartamentul rămăsese al mamei.
Câteva săptămâni mai târziu am găsit-o într-o vineri în bucătărie.
Pe masă nu mai era niciun buchet nou.
În vază rămăseseră ultimele lalele pe care i le adusese Cătălin.
Se uscaseră.
Petalele începuseră să cadă pe masă.
Mama le-a privit.
„Știi ce făceam în fiecare vineri înainte să vină el?”
„Nu.”
„Le aruncam pe cele vechi înainte să aducă altele. N-am apucat niciodată să le văd ofilindu-se.”
A luat vaza.
A scos florile.
Pentru o clipă am crezut că o să le pună în apă proaspătă.
Le-a aruncat la gunoi.
Apoi a spălat vaza, a șters-o și a pus-o goală în dulap.