Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „Normal. Trebuie să vorbim despre cabană.”
Marius s-a oprit.
„Ce să vorbim?”
„Intră și vezi.”
În casă erau Geta și Nicoleta.
Pe masă, lângă cafele, erau câteva hârtii.
Nu m-am apropiat de ele.
Soacra mea s-a așezat.
„Am vorbit cu omul pentru acoperiș. Dacă îi dăm avansul luni, se apucă săptămâna viitoare.”
Marius a dat din cap.
„Bine.”
Tatăl lui a intrat după noi.
„Eu pun cât mai am.”
„Cât?” am întrebat.
Socrul meu s-a uitat spre soție.
Ea a răspuns:
„Nu contează.”
„Ba cred că asta discutăm.”
Geta a oftat.
„Corina, am venit să discutăm despre cabană, nu să facem contabilitate.”
„Exact despre cabană discut.”
M-am uitat la ele.
„Voi cât puneți?”
Nicoleta s-a foit.
„Noi avem alte cheltuieli acum.”
„Și eu”, a spus Geta. „Trei copii nu se cresc gratis.”
Soacra mea a intervenit:
„Marius poate.”
„Marius tocmai s-a împrumutat pentru banii ăștia.”
S-a uitat spre fiul ei.
„Te-ai împrumutat?”
„Da.”
„Păi îi dai înapoi.”
Era spus atât de simplu încât aproape am râs.
„Din ce?”
Soacra mea s-a întors spre mine.
„Corina, lasă-l pe Marius să vorbească.”
„Sunt și banii casei noastre dacă el plătește datoria din salariu.”
„Nu ți-a cerut nimeni ție bani.”
„Nu?”
Am privit spre Marius.
„Anul trecut douăzeci de mii. Acum cincisprezece.”
Geta s-a ridicat.
„Vai, Doamne, chiar ținem evidența banilor dați părinților?”
„Da”, am spus. „Când sunt economiile copilului meu, da.”
Marius m-a privit urât.
„Nu sunt economiile Ilincăi.”
„Atunci ale cui sunt?”
„Ale noastre.”
„Exact.”
Tatăl lui a lovit ușor masa cu palma.
„Gata. Nu vreau să vă certați pentru mine.”
Pentru câteva secunde chiar am crezut că discuția se termină.
Apoi Nicoleta a spus:
„Oricum trebuie făcut. Dacă nu reparăm acum, la primăvară e mai rău.”
„Și după ce îl reparăm?” am întrebat.
„Ce?”
„Acoperișul. După ce îl reparăm, cine folosește cabana?”
Geta a ridicat din umeri.
„Toți.”
„Noi când am stat ultima dată acolo?”
Nimeni n-a răspuns.
„Eu nu-mi amintesc.”
Soacra mea și-a împreunat mâinile.
„Voi nu veniți.”
„Pentru că de fiecare dată sunt Geta și Nicoleta cu familiile lor.”
„Păi au copii mulți.”
Din nou.
Aceeași propoziție.
M-am uitat la Marius.
„Auzi?”
„Aud.”
„Și?”
„Ce vrei să spun?”
„Nimic. Vreau doar să înțeleg pentru ce ne împrumutăm.”
Mama lui s-a ridicat.
„Pentru proprietatea familiei.”
„A cui familie?”
Acolo s-a schimbat ceva.
Geta s-a uitat spre mama ei.
Nicoleta a coborât ochii.
Am observat.
„Ce?”
„Nimic”, a spus soacra.
„Ba da.”
Marius s-a enervat.
„Corina, termină.”
M-am întors spre el.
„Întreabă.”
„Ce să întreb?”
„Ce se întâmplă cu cabana.”
„Ce să se întâmple?”
Mama lui a intervenit:
„Rămâne în familie.”
„La cine?”
Tatăl lui și-a frecat fruntea.
„Am discutat noi…”
Marius s-a uitat spre el.
„Ce ați discutat?”
Soacra mea a răspuns:
„Nu era momentul.”
„Pentru ce?”
„Pentru împărțeală.”
S-a făcut liniște.
Marius s-a așezat din nou.
„Ce împărțeală?”
Mama lui a tras aer în piept.
„Apartamentul nostru din oraș rămâne ție.”
„Ce apartament?”
„Ăsta în care stăm noi acum, când n-om mai fi.”
„Și cabana?”
„Cabana și terenul de sus rămân fetelor.”
Marius n-a spus nimic.
Am simțit cum mi se răcesc mâinile.
Nu pentru că voiam cabana.
Nu voiam nimic de la ei.
Dar bărbatul meu venise cu cincisprezece mii de lei împrumutați ca să repare acoperișul unei proprietăți pe care părinții lui hotărâseră deja s-o lase surorilor.
„De când ați hotărât?” a întrebat Marius.
„De ceva vreme.”
„De când?”
„Anul trecut.”
Marius a ridicat privirea.
„Înainte sau după ce v-am dat douăzeci de mii?”
„Ce legătură are?”
„Mamă.”
„Ți-am spus. Tu primești apartamentul.”
„Apartamentul în care locuiți.”
„Și?”
„Nu vorbim despre moștenire. Vorbim despre banii pe care mi-i cereți acum.”
Geta a intervenit:
„Și ce vrei? Să nu mai ajuți pentru că nu primești cabana?”
Marius s-a întors spre ea.
„Tu cât pui la acoperiș?”
„Ți-am spus că am trei copii.”
„Cât?”
„Nu am acum.”
„Nicoleta?”
„Nici eu nu pot cincisprezece mii.”
„Nu v-am întrebat dacă puteți cincisprezece. V-am întrebat cât puneți.”
Niciuna n-a răspuns.
Soacra mea a ridicat vocea.
„Ce faceți acum? Vă certați ca hienele pe ce rămâne după noi?”
„Nu”, a spus Marius. „Întreb de ce eu plătesc singur.”
„Pentru că poți.”
„Nu pot. M-am împrumutat.”
„Atunci de ce ai venit cu banii?”
Marius a tăcut.
Acolo am văzut că încă nu era de partea mea.
Era prins.
Știa că situația era nedreaptă.
Dar în buzunar avea plicul.
În fața lui erau părinții.
Și paisprezece ani în care învățase că un băiat bun nu spune nu.
Tatăl lui s-a ridicat.
„Lasă, Marius. Dacă ai venit să ne scoți ochii, nu ne trebuie.”
Marius a tresărit.
„Tată, n-am spus asta.”
„Ba cam asta spui.”
„Eu vreau doar să fie corect.”
„Corect?”
Bătrânul s-a uitat la el.
„Când ai avut nevoie să stai aici după facultate, cine te-a primit?”
„Eram copilul vostru.”
„Când ți-am dat bani pentru avansul la apartament?”
Marius a tăcut.
Nu știam asta.
M-am uitat la el.
„Ce bani?”
„Corina…”
„Ce bani?”
Mama lui a zâmbit amar.
„Vezi? Nici măcar nu știe.”
Marius și-a frecat fruntea.
„Mi-au dat zece mii de lei acum mulți ani.”
„Și i-ai dat înapoi?”
„Nu.”
Soacra mea s-a uitat la mine.
„Dar tu ții socoteala la fiecare leu care vine încoace.”
Lovitura era bună.
Știa și ea.
Pentru prima dată am tăcut.
Marius s-a uitat spre mine.
Apoi spre părinții lui.
„Aveți dreptate.”
Mama lui s-a îndreptat.
„Vezi?”
„Mi-ați dat zece mii.”
A scos plicul din buzunar.
„Și eu v-am dat douăzeci anul trecut.”
Zâmbetul i-a dispărut.
„Nu asta înseamnă familie.”
„Exact.”
A pus plicul pe masă.
„Atunci nici acoperișul ăsta nu trebuie să fie numai problema mea.”
Geta a spus:
„Nu începe.”
Marius a deschis plicul.
A scos o parte din bani.
I-a numărat.
A lăsat cinci mii pe masă.
Restul i-a pus înapoi.
Mama lui s-a uitat la bancnote.
„Ce-i asta?”
„Partea mea.”
„Ce parte?”
„Suntem trei copii. Reparația e pentru o proprietate care rămâne Getei și Nicoletei. Eu pun cinci mii. Ele pun restul.”
Geta s-a ridicat imediat.
„Eu nu am cinci mii!”
„Atunci acoperișul se face când îi avem toți.”
„Și dacă intră apa?”
„Puneți prelată până atunci.”
Mama lui s-a înroșit.
„Îți bați joc de tatăl tău pentru dansurile unei copile?”
Marius s-a oprit.
Am văzut exact momentul în care propoziția aceea l-a lovit.
„Cum ai spus?”
„Ai auzit.”
„Ilinca e nepoata ta.”
„N-am zis că nu e.”
„Atunci nu mai vorbi despre ea ca despre o cheltuială inutilă.”
„Eu spun doar că un acoperiș este o necesitate. Dansurile sunt un moft.”
Marius a luat și cei cinci mii de pe masă.
Tatăl lui s-a ridicat.
„Dacă iei banii, să nu mai vii după aceea să întrebi ce rămâne pentru tine.”
Marius a rămas cu plicul în mână.
Asta era alegerea.
Nu cabana.
Nu banii.
Dacă pleca cu plicul, părinții lui aveau să considere că alesese împotriva lor.
Marius s-a uitat spre tatăl lui.
„N-am întrebat ce rămâne pentru mine.”
„Acum ai întrebat.”
„Am întrebat de ce îmi cereți bani pentru ceva ce ați hotărât deja să dați surorilor mele.”
„Tot aia e.”
„Nu. Nu e.”
Și-a băgat plicul în buzunar.
„Când hotărâm toți trei cât punem, mă sunați.”
Mama lui a început să plângă.
Geta îi spunea că s-a schimbat.
Nicoleta îi reproșa că eu îl întorsesem împotriva familiei.
Marius nu le-a răspuns.
A ieșit în curte.
Eu am rămas o secundă în urmă.
Soacra mea m-a prins din vorbe înainte să ajung la ușă.
„Ești mulțumită?”
M-am întors.
„Nu.”
Și chiar nu eram.
„Ai venit aici exact pentru asta.”
„Am venit pentru că soțul meu făcuse o datorie fără să mă întrebe.”
„Până să apari tu, nu ne număra nimeni banii.”
„Poate de asta ați ajuns să credeți că sunt ai dumneavoastră.”
Am plecat.
În mașină, Marius nu a pornit motorul imediat.
Ilinca era în spate și își aranja căștile.
Nu auzise discuția.
„De ce nu mi-ai spus de cei zece mii?” am întrebat.
„Mi-a fost rușine.”
„De ce?”
„Pentru că îți spuneam mereu că ai mei n-au primit nimic de la noi pe gratis.”
Am dat din cap.
Nu aveam chef să câștig disputa.
„Și împrumutul?”
„Îl dau înapoi luni.”
„Din ce?”
„Din banii din plic.”
Apoi s-a uitat la mine.
„Dar nici ce ai făcut tu cu cardul nu vreau să se mai întâmple.”
M-a surprins.
„Adică?”
„Nu vreau să poți decide tu singură că eu nu mai am acces la economii.”
Prima reacție a fost să mă apăr.
Apoi mi-am dat seama că avea dreptate.
„Bine.”
„Și eu n-o să mai pot lua bani singur.”
„Cum?”
„Mutăm economiile într-un cont din care nu facem transferuri mari fără să discutăm înainte. Stabilim o sumă. Orice trece de ea, hotărâm împreună.”
„Și părinții?”
„Tot cheltuială a familiei sunt dacă îi ajutăm.”
Am dat din cap.
„Da.”
„Și dansurile?”
Pentru prima dată în două zile am zâmbit.
„Tot cheltuială a familiei.”
A pornit motorul.
Luni am mers amândoi la selecția Ilincăi.
Nu pentru că Marius devenise peste noapte alt om.
Cu mama lui s-a certat săptămâni.
Geta nu i-a răspuns la telefon aproape o lună.
Tatăl lui a reparat provizoriu acoperișul și a refuzat la început orice bani de la el.
Dar noi nu am mai scos bani din economii pe ascuns.
Niciunul.
Peste câteva săptămâni am mers să cumpărăm echipamentul de concurs al Ilincăi.
Fata a ieșit din cabină și s-a învârtit în fața noastră.
„Tati, e prea mult?”
Marius s-a uitat la preț.
Apoi la ea.
„Dacă te ții de treabă, nu.”
Ilinca a zâmbit.
„Mă țin.”
În drum spre casă, Marius mi-a spus:
„Știi ce mă enervează cel mai tare?”
„Ce?”
„Că atunci când ai blocat cardul eram convins că problema e că nu ai încredere în mine.”
„Și?”
A privit înainte.
„Problema era că îți dădusem motive să n-ai.”
N-am spus că îl iertasem.
Nici că totul era reparat.
Dar în seara aceea, când am ajuns acasă, am deschis împreună aplicația băncii.
Am stabilit suma peste care niciunul dintre noi nu mai lua o decizie singur.
Nu contul meu.
Nu contul lui.
Banii noștri.
De data asta, cuvântul „noștri” chiar însemna doi.