Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mi-am deschis geanta și am scos cheia de la mașină.
Am pus-o pe masă, în fața lui.
Sorin s-a uitat la ea.
„Ce-i asta?”
„Cheia mașinii.”
„Văd.”
„Mașina pentru care am plătit eu ultimele patru rate.”
Rodica a oftat.
„Ioana, dacă începi acum să numeri fiecare leu…”
„Nu număr fiecare leu.”
M-am uitat la Sorin.
„Asta am făcut deja.”
A rămas nemișcat.
„De o lună știu că ai cumpărat apartamentul.”
Rodica s-a uitat repede la el.
„Cum?”
„Nu contează.”
„Ba contează”, a spus Sorin.
„Mi-ai trimis fotografia din greșeală. După aia te-am auzit spunându-i mamei tale că ai luat cheile.”
Rodica s-a încruntat.
„Și ne-ai spionat?”
Am ignorat-o.
„La început am crezut că pregătești ceva pentru noi.”
Sorin a râs.
„Și după?”
„După am început să mă uit la ultimii ani.”
„La ce?”
„La banii mei.”
Sorin și-a lăsat spatele pe scaun.
„Iar începe povestea cu banii.”
„Nu. Povestea cu banii tocmai ai spus-o tu. Cu paharul ridicat.”
Rodica a intervenit:
„Sorin a muncit pentru banii aceia.”
„N-am spus că nu.”
„Atunci care este problema?”
M-am întors spre ea.
„Problema este că în timp ce el economisea pentru casa în care urma să plece singur, eu plăteam casa în care trăiam amândoi.”
„Garsoniera este a ta.”
„Curentul îl folosea și el. Mâncarea o mânca și el. Internetul îl folosea și el.”
Sorin a ridicat mâna.
„Hai să nu fim penibili.”
„Și ratele mașinii tale?”
A tăcut.
„Telefonul?”
„Ți-am cerut eu?”
„Da.”
„Când?”
„De fiecare dată când spuneai că luna asta ești strâmtorat și-mi dai banii luna următoare.”
Rodica și-a strâns poșeta.
„Doar sunteți căsătoriți. Într-o căsnicie oamenii se ajută.”
M-am uitat la ea.
„Exact.”
N-a mai spus nimic.
Sorin s-a aplecat spre mine.
„Bine. Te-am lăsat să plătești mai mult. Și?”
Pentru prima dată în seara aceea, nu mai zâmbea.
„Nu ți-am furat banii.”
„N-am spus că mi i-ai furat.”
„Salariul meu este salariul meu.”
„Și facturile noastre ce erau?”
„Tu aveai apartamentul.”
„Și tu locuiai în el.”
„Dacă plăteam chirie în altă parte, nu mai puteam strânge.”
M-am uitat la el.
Tocmai spusese cu voce tare exact ce aveam nevoie să aud.
„Știu.”
Sorin s-a oprit.
„Ce?”
„Știu că nu puteai strânge.”
Am împins cheia mașinii puțin mai aproape de el.
„De aceea, de când am aflat de apartament, nu ți-am mai plătit nimic.”
S-a uitat la cheie.
„Ce înseamnă nimic?”
„Înseamnă că rata mașinii de luna viitoare este a ta. Telefonul tău este al tău. Abonamentele tale sunt ale tale. Am scos cardul meu din toate plățile care te priveau numai pe tine.”
„Fără să-mi spui?”
„Cum mi-ai spus tu despre apartament?”
Rodica a intervenit imediat.
„Asta e răzbunare.”
„Nu. Este separare financiară.”
Sorin a râs scurt.
„Perfect. Oricum plec.”
„Știu.”
„Atunci ce mare veste ai?”
Mi-am pus geanta în poală.
„Că și eu vreau să divorțez.”
Pentru prima dată, expresia lui s-a schimbat cu adevărat.
Nu pentru că voia să rămânem împreună.
Ci pentru că îi luasem momentul.
„Tu?”
„Da.”
„De când?”
„Din ziua în care am înțeles că apartamentul nu era o surpriză pentru noi.”
Rodica a râs.
„Să fim serioși. Acum spui asta ca să nu pară că te-a lăsat el.”
„Mamă”, a murmurat Sorin.
Dar ea continua.
„Până acum ai stat foarte bine cu el.”
„Și el cu mine. Din câte tocmai ne-a explicat.”
Sorin și-a împins scaunul în spate.
„Știi ce? Exact de asta plec. Totul la tine se reduce la calcule.”
Am rămas câteva secunde uitându-mă la el.
„Nu, Sorin. Dacă totul s-ar fi redus la calcule, aș fi observat după primul an.”
S-a ridicat.
„Eu nu ți-am cerut să mă întreții.”
„Mi-ai cerut de fiecare dată când spuneai «plătește tu luna asta».”
„Și tu ai acceptat.”
Acolo era apărarea lui.
Nu negarea.
Nu rușinea.
În mintea lui, faptul că eu acceptasem îl absolvea.
„Da”, am spus. „Pentru că eram soția ta și credeam că te ajut să treci printr-o perioadă grea. Nu știam că îți finanțez economiile pentru plecare.”
„Nu am plănuit asta cinci ani.”
„Atunci când ai început?”
N-a răspuns.
„Acum un an?”
Tăcere.
„Doi?”
Rodica s-a ridicat.
„Ajunge.”
Am privit-o.
„De când știați?”
„Nu este treaba ta.”
Sorin s-a întors spre ea.
„Mamă.”
Atât mi-a trebuit.
„Deci știați.”
Rodica și-a luat haina.
„Normal că știam. Sunt mama lui.”
„Și ați venit în seara asta să vedeți?”
„Am venit să fiu lângă copilul meu.”
„Are 37 de ani.”
„Pentru mine tot copilul meu este.”
„Atunci luați-l acasă.”
Sorin s-a întors brusc.
„Nu merg la mama. Am apartamentul meu.”
„Știu.”
Am chemat chelnerul.
„Nota, vă rog.”
Sorin a râs.
„Măcar în seara asta fac eu cinste.”
„Nu.”
„Ioana…”
„Separat.”
Cuvântul acela l-a deranjat mai mult decât mă așteptam.
Chelnerul a adus două note.
Eu am plătit ce consumasem.
Sorin a plătit pentru el și mama lui.
Am plecat înaintea lor.
Acasă, lucrurile lui erau încă acolo.
Nu le-am aruncat.
Nu i-am schimbat yala.
Nu i-am pus valizele pe hol.
A doua zi a venit singur.
„Îmi iau câteva haine.”
„Bine.”
S-a dus în dormitor.
După câteva minute a ieșit.
„Chiar faci asta?”
„Ce anume?”
„Divorțezi.”
„Tu mi-ai cerut divorțul aseară.”
„Da, dar…”
S-a oprit.
„Dar ce?”
„Nu credeam că o să fii atât de…”
N-a terminat.
„Atât de ce?”
„Rece.”
Am dat din cap.
„Eu am avut o lună să mă obișnuiesc cu ideea. Tu ai crezut că aflu la restaurant.”
A luat două genți și a plecat.
După trei zile m-a sunat.
Nu ca să se împace.
Avea o problemă cu rata mașinii.
„Luna asta sunt cam strâmtorat. Am dat mult pe mobilă.”
Pentru câteva secunde am crezut că glumește.
„Sorin, nu mai plătesc rata.”
„Știu. Dar doar luna asta.”
„Nu.”
„Ioana, mașina am folosit-o amândoi.”
„Este pe numele tău.”
„Cinci ani nu te-a deranjat.”
„Cinci ani eram căsătoriți și credeam că avem același viitor.”
A tăcut.
„Acum avem două.”
A închis.
Divorțul a durat luni, nu o seară.
Și n-a fost atât de simplu cum își imaginase niciunul dintre noi.
Au fost acte.
Discuții.
Bunuri de lămurit.
Cheltuieli pe care fiecare le vedea diferit.
Pentru apartamentul cumpărat de Sorin și pentru celelalte aspecte financiare am lăsat avocații să se uite la acte, la proveniența banilor și la ce fusese dobândit în timpul căsătoriei.
N-am construit divorțul pe ideea că eu trebuie să-i iau apartamentul.
Nu-l voiam.
Voiam doar să nu mai finanțez viața unui om care își construise ieșirea din a mea.
Garsoniera bunicii a rămas casa mea.
După ce Sorin și-a luat toate lucrurile, am schimbat-o puțin.
Nu pentru că trebuia.
Pentru că voiam.
Am mutat masa.
Am scos dulapul mare pe care îl alesese el.
Am zugrăvit dormitorul.
Pentru prima dată după mult timp, când veneam seara acasă, nu mai verificam dacă avea Sorin bani pentru rată sau dacă trebuia mutată încă o plată până la salariul următor.
Rodica m-a sunat o singură dată.
La aproape două luni după restaurant.
„Sorin a făcut și el greșeli.”
„Știu.”
„Dar și tu puteai să fii mai atentă la căsnicia ta.”
„Am fost foarte atentă. De aceea am observat în cele din urmă.”
N-a apreciat răspunsul.
N-am mai vorbit.
Aproape un an mai târziu, o prietenă m-a invitat la cină.
Când mi-a spus numele restaurantului, am ezitat.
Era același.
Am vrut să propun alt loc.
Apoi m-am răzgândit.
Am mers.
Chelnerul care ne servise ani întregi m-a recunoscut imediat.
„Doamna Ioana.”
„Bună seara.”
S-a uitat în sală.
„Masa obișnuită?”
Am întors capul.
Masa din colț era liberă.
Aceeași fereastră.
Același loc în care Sorin ridicase paharul și îmi mulțumise că îi făcusem posibil să strângă bani ca să plece de lângă mine.
Am privit-o câteva secunde.
Apoi am zâmbit.
„Nu. Alta.”