Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorin s-a oprit lângă Andrei.
Nu s-a uitat prima dată la mama lui.
S-a uitat la băiat.
„Tu ai făcut-o?”
Andrei a dat încet din cap.
„Doar partea asta. Doamna Mariana m-a ajutat s-o prindă.”
Sorin a trecut cu două degete peste marginea croșetată de la mânecă.
„Cât ai lucrat?”
„Din mai.”
„Și de-aia stăteai închis în cameră?”
Andrei a dat iar din cap.
Sorin a zâmbit.
„Eu credeam că te-ai apucat de jocuri pe ascuns.”
Pentru o secundă, Andrei a zâmbit și el.
Adriana a oftat.
„Sorin, putem să nu transformăm asta într-un spectacol? În douăzeci de minute trebuie să intre în sală.”
Sorin s-a ridicat.
„Exact.”
„Rochia cealaltă este aici?”
M-am uitat la ea.
„De ce?”
„Pentru că încă se poate schimba.”
„Nu mă schimb.”
Adriana și-a strâns buzele.
„Andreea, eu am plătit aproape jumătate din rochia aia.”
„Știu. Și îți dau banii înapoi.”
„Nu despre bani este vorba.”
„Atunci despre ce?”
S-a uitat spre oamenii care începuseră să se adune.
„Despre cum arată. Despre fotografii. Despre faptul că avem o nuntă cu peste o sută de invitați și tu ai transformat o rochie elegantă într-un proiect de lucru manual.”
Andrei a coborât capul.
Sorin s-a întors spre mama lui.
„Mamă, poți să nu-ți placă.”
„Mulțumesc.”
„N-am terminat.”
Adriana a tăcut.
„Poți să nu-ți placă rochia. Dar nu mai spui niciun cuvânt despre ea în fața copilului.”
„Eu doar spun adevărul.”
„Nu. Spui o părere.”
„Este nunta fiului meu.”
„Și a soției mele.”
Adriana s-a uitat la mine.
„Soția ta putea măcar să mă anunțe înainte să strice ceva la care am contribuit și eu.”
Asta era, de fapt, problema.
Nu rochia.
Faptul că hotărâsem fără ea.
„Ai dreptate într-un singur lucru”, i-am spus. „Trebuia să-ți spun că o modific. Pentru că ai contribuit la ea.”
Adriana a ridicat bărbia.
„Atunci schimb-o.”
„Nu.”
„Andreea…”
„Îți returnez fiecare leu pe care l-ai pus. Dar rochia rămâne.”
„Cu trei săptămâni înainte nici măcar nu arăta așa.”
„Acum trei săptămâni n-o văzusem.”
„Și un copil de 11 ani hotărăște cum arată mireasa?”
Andrei a făcut un pas înapoi.
Atunci Sorin a spus:
„Gata.”
Nu tare.
Dar suficient.
„Andrei nu hotărăște nimic. Andreea a hotărât să poarte ce i-a făcut fiul ei.”
„Și tu ești de acord?”
Sorin s-a uitat la mine.
Apoi la rochie.
„Da.”
Adriana a râs scurt.
„Normal.”
„Ce înseamnă asta?”
„Înseamnă că de când ai cunoscut-o, pentru tine orice spun eu este greșit.”
„Nu discutăm despre orice. Discutăm despre ce ai spus acum.”
„Am spus că rochia arată prost.”
„În fața lui.”
„Trebuie să mințim copilul?”
„Trebuie să nu-l umilim.”
Adriana și-a luat poșeta de pe scaun.
„Atunci eu nu stau la masa principală.”
Am crezut că vorbește la nervi.
Nu vorbea.
„Mamă”, a spus Sorin.
„Dacă vreți să faceți din mine femeia rea pentru că am spus ce gândește jumătate din sală, foarte bine. Stau cu sora mea.”
„Nimeni nu te-a dat jos de la masă.”
„Mă dau singură.”
„Este alegerea ta.”
Adriana a rămas cu mâna pe poșetă.
Cred că se așteptase să fie oprită.
Sorin nu a făcut-o.
S-a întors spre Andrei.
„Îmi arăți ceva?”
„Ce?”
„Unde ai greșit.”
Andrei l-a privit nedumerit.
„Mama mi-a spus că există un ochi scăpat.”
M-am uitat urât la Sorin.
„Trădătorule.”
Pentru prima dată după câteva minute, Andrei a râs.
A venit lângă mine și a arătat discret spre șold.
„Aici.”
Sorin s-a aplecat.
„Eu nu văd nimic.”
„Pentru că nu te pricepi.”
„Perfect. Atunci pentru mine este impecabilă.”
N-a ținut discurs.
N-a oprit muzica.
N-a chemat invitații să aplaude.
Și m-am bucurat.
Andrei nu avea nevoie să fie expus în fața unei săli întregi ca să fie apărat.
Avea nevoie doar ca oamenii importanți pentru el să nu-i fie rușine cu ce făcuse.
Când a venit momentul să intrăm, Sorin s-a dus înainte.
Eu am rămas câteva secunde pe hol cu Andrei.
„Mamă?”
„Da?”
„Dacă vrei, poți să te schimbi. Nu mă supăr.”
M-am întors spre el.
„Andrei, uită-te la mine.”
S-a uitat.
„Dacă rochia asta ar fi fost urâtă, tot aș fi purtat-o.”
A zâmbit puțin.
„Dar nu e.”
„Știu.”
„E foarte frumoasă.”
„Știu și asta.”
A râs.
I-am întins brațul.
„Mă conduci?”
„Eu?”
„Tu.”
Tatăl meu nu mai era în viață.
Andrei și-a îndreptat papionul.
Apoi mi-a oferit cotul cu o seriozitate atât de mare încât aproape am început iar să plâng.
Am intrat împreună.
La masa principală, scaunul Adrianei a rămas gol.
Se mutase lângă sora ei.
A stat acolo toată seara.
Nu s-a ridicat să plece.
Dar nici nu a venit să-și ceară iertare.
La un moment dat, una dintre rudele ei a venit la mine și mi-a spus:
„Să știi că Adriana e doar supărată. Ea chiar s-a implicat mult în nuntă.”
„Știu.”
„Poate ar trebui să mergi tu la ea.”
M-am uitat spre masa unde stătea.
„Nu în seara asta.”
Și n-am mers.
Nici Sorin.
Asta a fost partea pe care am apreciat-o cel mai mult la el.
Nu și-a abandonat mama.
Dar nici nu ne-a cerut nouă să reparăm ceea ce stricase ea.
După nuntă, conflictul nu a dispărut.
Adriana n-a venit pe la noi aproape o lună.
Când Sorin o suna, vorbeau.
Când îl invita la masă, mergea uneori singur.
Dar de fiecare dată când ea încerca să transforme discuția în „Andreea te-a întors împotriva mea”, el o oprea.
„Nu Andreea ți-a spus să jignești un copil.”
„N-am jignit copilul.”
„Ai jignit lucrul făcut de el în timp ce era lângă tine. Pentru un copil, diferența nu este atât de mare.”
După vreo șase săptămâni, Adriana a venit la noi.
Andrei era la masă și își făcea temele.
S-a ridicat când a văzut-o.
„Bună ziua.”
„Bună, Andrei.”
Adriana avea în mână o pungă.
A scos din ea câteva gheme de lână gri.
Le-a pus pe masă.
„Nu știu dacă sunt bune.”
Andrei s-a uitat la ele.
„Pentru ce?”
Adriana și-a scos haina.
„Mi-ar trebui un fular.”
N-am spus nimic.
Nici Sorin.
Andrei a pipăit firul cu două degete.
„E cam subțire.”
Adriana a oftat.
„Atunci vii cu mine să cumpărăm ce trebuie?”
„Pot.”
Asta a fost tot.
Nu și-a cerut iertare perfect.
Nu s-au îmbrățișat.
Andrei n-a uitat ce se întâmplase la nuntă.
Dar câteva zile mai târziu au venit împreună cu altă lână.
În iarna aceea, Adriana a purtat un fular gri puțin prea lung, făcut de Andrei.
Iar rochia mea este și acum în dulap.
Din când în când o scot din husă.
Dantela nu este perfectă.
Într-un loc ochiurile sunt prea strânse.
În altul sunt puțin strâmbe.
Iar lângă șold a rămas acel ochi scăpat.
Doamna Mariana mi-a spus după nuntă:
„Dacă vrei, ți-l repar eu. Nici nu se mai vede.”
N-am lăsat-o.
Este singurul loc din toată rochia pe care nu-l voi repara niciodată.