Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 I-am spus numele de familie.
Cătălin s-a sprijinit cu ambele mâini de birou.
„Câți ani ai?”
„Douăzeci și trei.”
„Când ești născută?”
Întrebările începeau să mă sperie.
„De ce?”
N-a răspuns.
A luat rama.
„Ai spus că mama ta are fotografia asta?”
„Una identică.”
„Cu pata?”
M-am uitat la el.
„De unde știți de pată?”
A întors fotografia.
„Pentru că am fost acolo când s-a făcut.”
Mi s-a strâns stomacul.
„Unde?”
„Lângă Târgoviște. Era sfârșit de august.”
A arătat floarea.
„Ai rupt-o singură. Era prea mare pentru tine și nu reușeai s-o ții dreaptă.”
Nu mai puteam vorbi.
Nimeni nu-mi povestise vreodată asta.
„Mama ta purta o rochie galbenă.”
Am făcut un pas înapoi.
„Cine sunteți?”
Cătălin s-a uitat la mine.
Nu la fotografia mea.
La mine.
„Cred că sunt tatăl tău.”
Primul lucru pe care l-am simțit n-a fost bucurie.
A fost furie.
„Credeți?”
„Larisa…”
„Aveți fotografia mea pe birou de 19 ani și credeți?”
A pus rama jos.
„Nu știam unde ești.”
„Mama știa.”
„Mama ta a dispărut.”
„Nu. Mama mea m-a crescut.”
Asta l-a oprit.
„A muncit douăzeci de ani. A plătit chirie. Și-a amânat medicamentele. Eu am crescut fără să știu nici măcar cum îl cheamă pe tata.”
„Nu știam.”
„Atunci unde ați fost?”
N-a avut un răspuns care să repare 19 ani.
Și, spre surprinderea mea, nici n-a încercat să inventeze unul.
Mi-a spus că el și mama fuseseră împreună aproape șase ani.
Familia lui avea bani.
Familia mamei nu.
Mama lui, Aurelia, nu o acceptase niciodată pe Viorica.
După ce m-am născut, lucrurile se înrăutățiseră.
Cătălin lucra atunci în firma tatălui său și depindea financiar de familie mult mai mult decât voia acum să recunoască.
Când aveam patru ani, primise șansa să plece câteva luni la o filială din Germania.
Viorica nu voia să plece cu el.
Se certaseră.
„Am plecat furios”, mi-a spus.
„Cât?”
„Aproape trei luni.”
„Și pe noi ne-ați lăsat cu mama dumneavoastră?”
A coborât ochii.
„Da.”
Acolo era partea lui de vină.
Nu fusese un bărbat nevinovat căruia o mamă rea îi furase familia într-o după-amiază.
Plecase după o ceartă.
Știa că mama lui o disprețuia pe Viorica.
Și totuși plecase.
În Germania, Aurelia îi spusese că Viorica plecase cu mine și nu mai voia să audă de el.
Îi arătase chiar o scrisoare.
„Mai există?”
„Da.”
A deschis un sertar.
Nu mi-a dat-o imediat.
„Nu știu cine a scris-o. Atunci am crezut că este de la mama ta.”
„Și atât?”
A închis sertarul.
„Nu.”
La întoarcere găsise apartamentul în care locuiserăm gol.
Viorica se mutase.
Numărul de telefon fusese schimbat.
La atelierul unde lucrase i se spusese că plecase.
Cătălin o căutase.
La început serios.
Apoi din ce în ce mai rar.
„Cât timp?”
A ezitat.
„Aproape doi ani.”
Am râs fără să vreau.
„Eu am lipsit 19.”
A închis ochii.
„Știu.”
„Nu, dumneavoastră ați lipsit 19.”
Asta n-a mai avut cum s-o contrazică.
Am plecat.
Nu l-am lăsat să mă conducă.
Nu i-am dat numărul mamei.
Nu i-am promis că mă întorc a doua zi la serviciu.
În autobuz, am stat cu telefonul în mână și am încercat de trei ori s-o sun pe mama.
De trei ori am închis înainte să răspundă.
Când am ajuns acasă, era în bucătărie.
„Cum a fost?”
Mi-am lăsat geanta jos.
„Patronul meu se numește Cătălin.”
Lingura s-a oprit în mâna ei.
N-am mai avut nevoie de nimic.
Fața ei îmi răspunsese.
„Îl cunoști.”
Mama a stins aragazul.
„Larisa…”
„Are fotografia.”
S-a așezat.
„Care fotografie?”
„Nu-mi face asta, mamă.”
Am simțit că încep să plâng.
„Rochița albă. Floarea-soarelui. Pata din colț.”
Mama și-a acoperit gura.
„E el?”
„Asta te întreb eu.”
A dat din cap.
Atât.
Tatăl meu avea, în sfârșit, un nume.
M-am așezat în fața ei.
„De ce mi-ai spus că nu m-a vrut?”
„Pentru că asta am crezut.”
Și versiunea ei nu era identică cu a lui.
După ce Cătălin plecase în Germania, Aurelia venise de mai multe ori la ea.
Îi spusese că fiul ei nu se mai întoarce la viața aceea.
Că își găsise pe altcineva.
Mama n-o crezuse.
Până primise un plic.
Înăuntru fusese o scrisoare.
„O mai ai?”
S-a ridicat.
A intrat în dormitor.
S-a întors cu acea cutie.
Pentru prima dată în viața mea, a deschis-o în fața mea fără să ascundă nimic.
Fotografia.
Rochița mea de copil.
Câteva hârtii.
Și scrisoarea.
Am citit-o.
Era scurtă.
Spunea că relația se terminase.
Că mama trebuia să-și continue viața.
Că el nu se va întoarce.
Nu exista nimic despre mine.
„Ai vorbit cu el?”
„Am încercat.”
„Direct?”
Mama a tăcut.
„Mamă.”
„Am sunat la firma din Germania. Mi s-a spus că nu poate fi contactat.”
„Și după ce s-a întors?”
„Eu plecasem.”
„De ce?”
„Pentru că nu mai puteam sta acolo.”
Aurelia îi oferise bani să dispară.
Mama refuzase banii.
Dar plecase oricum.
La o mătușă din alt județ.
Își schimbase locul de muncă.
Mai târziu revenise în București, dar într-un alt cartier.
„De ce nu i-ai spus niciodată unde suntem?”
Mama a început să plângă.
„Pentru că am crezut că nu ne vrea.”
„Și eu?”
„Am vrut să te protejez.”
„M-ai protejat de ce?”
N-a răspuns.
„De un tată care poate mă căuta?”
„Nu știam că te caută!”
„Puteai să verifici.”
„Și el putea!”
Asta a oprit discuția.
Pentru că avea dreptate.
Amândoi puteau.
Amândoi fuseseră răniți.
Amândoi fuseseră mândri.
Și între ei crescuse un copil căruia nimeni nu-i spusese nimic.
În noaptea aceea n-am dormit.
A doua zi m-am dus la serviciu.
Nu pentru Cătălin.
Aveam nevoie de salariu și refuzam ca descoperirea lui să-mi ia și locul de muncă.
Când m-a văzut, s-a ridicat.
„Mama ta?”
„Știe.”
„Pot s-o văd?”
„Nu.”
A încremenit.
„Nu vrea?”
„N-am întrebat-o.”
„Atunci…”
„Nu vă dau numărul ei.”
A dat încet din cap.
„Bine.”
M-am întors spre ușă.
„Larisa.”
M-am oprit.
„Scrisoarea pe care o aveți. Vreau o copie.”
A doua zi mi-a adus-o.
Am pus cele două scrisori una lângă alta.
Cea pe care Cătălin o primise chipurile de la Viorica.
Cea pe care Viorica o primise chipurile de la Cătălin.
Mama a recunoscut imediat ceva.
„Asta nu e semnătura mea.”
Nici Cătălin nu scrisese scrisoarea ei.
Nu mai aveam cum s-o întrebăm pe Aurelia.
Murise cu șapte ani înainte.
Dar printre actele vechi ale lui Cătălin exista corespondență în care ea discuta cu avocatul familiei despre „rezolvarea definitivă a situației cu Viorica”.
Nu era o mărturisire perfectă.
Era suficient cât să înțelegem că intervenise.
Dar nu suficient cât să-i absolve pe părinții mei.
Cătălin ar fi putut să se întoarcă mai repede.
Ar fi putut să nu lase lucrurile în mâna mamei lui.
Ar fi putut să continue să mă caute după primii doi ani.
Viorica ar fi putut să-l confrunte direct.
Ar fi putut să-mi spună adevărul când am devenit adultă.
Nu făcuseră niciunul dintre ei tot ce puteau.
Asta era partea cea mai greu de acceptat.
Au trecut aproape două luni până când mama a acceptat să-l vadă.
Nu acasă.
Într-o cafenea.
Eu am mers cu ea.
Cătălin ajunsese înaintea noastră.
Nu avea flori.
Nu avea cadouri.
Pe masă era doar rama de argint.
Mama s-a oprit când a văzut-o.
Cătălin s-a ridicat.
„Viorica.”
Mama nu i-a răspuns.
S-a așezat.
Primele minute au fost îngrozitoare.
Cătălin și-a cerut iertare.
Mama i-a spus:
„Nu-mi spune că n-ai știut. Spune-mi de ce ai încetat să cauți.”
N-a fugit de întrebare.
„Pentru că am fost laș.”
Mama a început să plângă.
„Eu am așteptat.”
„Știu.”
„Nu. Acum știi.”
N-au plecat ținându-se de mână.
Nu s-au împăcat.
Cătălin n-a devenit peste noapte tatăl pe care nu-l avusesem.
Dar a început să existe în viața mea.
Încet.
La început beam o cafea după serviciu.
Apoi l-am lăsat să-mi povestească despre primii mei patru ani.
Mi-a spus că uram morcovii.
Că adormeam numai dacă cineva lăsa ușa întredeschisă.
Că prima dată când am văzut floarea-soarelui aceea am insistat s-o rup singură și aproape am căzut peste ea.
Unele lucruri le-am verificat cu mama.
Erau adevărate.
Altele le-am păstrat doar pentru mine.
Într-o duminică, după câteva luni, Cătălin a venit pentru prima dată în apartamentul nostru.
Mama îl invitase.
Nu eu.
A stat în bucătărie ca un musafir.
Pentru că asta era.
Mama a adus cutia din dormitor.
A pus-o pe masă.
A scos fotografia ei.
Cătălin a scos-o pe a lui din rama de argint.
Le-am pus una lângă alta.
Aceeași fetiță.
Aceeași rochiță albă.
Aceeași floarea-soarelui.
Pe fotografia mamei, colțul era curat.
Pe cea a lui, pata gălbuie se întindea până aproape de margine.
M-am uitat la ele și am înțeles pentru prima dată ceva ce nimeni nu-mi explicase când eram copil.
Nu fusese o singură fotografie.
Fuseseră două copii făcute în aceeași zi.
Una plecase cu mama.
Cealaltă rămăsese cu tata.
Și timp de 19 ani, fiecare păstrase câte jumătate din aceeași poveste.