Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu și-a scos sacoul și l-a împăturit sub piciorul meu.
„Mâine vă ocupați fără mine.”
„Nu putem.”
„Atunci pierdeți-l.”
Bărbatul s-a uitat la el de parcă nu-l recunoștea.
Eu probabil la fel.
Radu s-a întors spre mine.
„Trebuie să te ridic.”
Am dat din cap.
Și-a strecurat un braț pe sub genunchii mei și unul în jurul spatelui.
S-a oprit.
„E în regulă?”
„Da.”
M-a ridicat.
Nu contractul m-a făcut să înțeleg că se întâmpla ceva.
Nici faptul că plecase în mijlocul întâlnirii.
Ci felul în care continua să mă întrebe înainte să mă atingă.
La mașină.
Când mi-a pus centura.
Când m-a ajutat să cobor.
La camera de gardă, medicul a scos ciobul și a curățat rana. Nu era atât de grav pe cât păruse în hol, dar aveam nevoie de suturi și urma să merg greu câteva zile.
Radu a rămas pe coridor.
Când am ieșit, era în picioare lângă perete.
„Poți merge?”
„Da.”
Am făcut un pas și m-am strâmbat.
„Nu poți.”
„Pot.”
A chemat asistenta și a adus un scaun rulant.
„Radu.”
„Ce?”
„Stai puțin.”
S-a oprit.
„Ce s-a întâmplat cu tine?”
N-a înțeles.
„În seara asta.”
„Te-ai tăiat.”
„Nu despre mine vorbesc.”
A coborât ochii.
„Ai lăsat patru oameni în casă și ai plecat.”
„Da.”
„Pentru mine.”
N-a răspuns.
„Mâna îți tremura.”
„Corina…”
„De ce?”
A rămas în picioare.
„Hai acasă.”
„Nu.”
S-a uitat la mine.
„De trei ani trăiesc cu un om care abia mă privește. În seara asta te-ai speriat de parcă…”
N-am terminat.
„De parcă ce?”
„De parcă ți-ar păsa.”
A tras un scaun și s-a așezat în fața mea.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
„Îmi pasă.”
Am râs scurt.
„Nu.”
„Ba da.”
„Atunci ai o metodă foarte ciudată de a arăta.”
A dat din cap.
„Știu.”
„De când?”
M-a privit.
„De dinainte să ne căsătorim.”
Am simțit că mi se strânge stomacul.
„Ce înseamnă asta?”
„Înseamnă că te cunoșteam.”
„Nu.”
„Tu nu mă cunoșteai pe mine.”
„De unde?”
Radu și-a frecat palmele.
Pentru prima dată de când îl știam părea că nu găsește cuvintele.
„Cu doi ani înainte de căsătoria noastră, mama mea a fost internată aproape o lună.”
Am rămas nemișcată.
„La Spitalul Județean?”
A ridicat privirea.
„Da.”
Mi-am amintit imediat practica.
Eram studentă.
Țineam minte saloanele.
Mirosul.
Turele interminabile.
Și o femeie foarte slabă de lângă geam.
Doamna Sofia.
Nu putea dormi și mă chema uneori doar ca să vorbim.
Îi citeam ziarul.
Îi aduceam apă.
Într-o după-amiază îi cumpărasem o garoafă de la florăria din fața spitalului pentru că îmi spusese că nimeni nu-i mai adusese flori de mult.
„Sofia?”
Radu a dat din cap.
„Era mama mea.”
Am simțit cum mi se răcește fața.
„Tu erai fiul care venea seara?”
„Da.”
Îmi aminteam vag un bărbat.
Niciodată suficient cât să-i fi păstrat chipul.
„Te-am văzut cu ea”, a continuat. „De multe ori.”
„De ce nu mi-ai spus?”
„Ce să-ți spun? Mama murea. Tu erai o studentă care se purta frumos cu ea.”
„Și după?”
A tăcut.
„Radu.”
„După ce a murit, nu te-am mai văzut.”
„Până la tata.”
„Da.”
„Cum ai aflat?”
„Numele lui a apărut într-o discuție despre datorii. Când am aflat cine este fiica lui… te-am recunoscut.”
Mi-am tras mâinile spre mine.
„Deci știai exact cine sunt când ai venit în casa noastră.”
„Da.”
„Și ai acceptat căsătoria.”
„Da.”
N-a încercat să îndulcească răspunsul.
Asta m-a înfuriat și mai tare.
„De ce?”
„Pentru că eram îndrăgostit de tine.”
M-am uitat la el.
„Nu mă cunoșteai.”
„Știu.”
„Mă văzuseși într-un spital.”
„Știu.”
„Asta nu este iubire.”
A închis ochii pentru o secundă.
„Probabil că nu.”
„Și totuși ai acceptat să mă iei de nevastă în schimbul unei datorii.”
„Da.”
„Puteai să spui nu.”
„Da.”
„Dar n-ai spus.”
„Nu.”
Mi-au dat lacrimile de furie.
„Și acum ce ar trebui să fac cu povestea asta? Să aflu că totul a fost romantic?”
„Nu.”
Răspunsul a venit imediat.
„N-a fost.”
Am tăcut.
„Tatăl tău a propus căsătoria pentru că nu suporta ideea că îi plătisem datoria. Eu trebuia să refuz.”
„Dar mă voiai.”
„Da.”
„Așa că ai profitat.”
A coborât capul.
„Da.”
Nu mă așteptasem să recunoască.
„În prima noapte”, a continuat, „mi-am dat seama ce făcusem. Stăteai pe marginea patului complet îmbrăcată și te uitai la ușă.”
Mi-am amintit fotoliul.
„Am înțeles că, dacă te ating vreodată cât timp tu crezi că îmi datorezi ceva, nu voi ști niciodată dacă ai vrut.”
„Și soluția ta a fost să nu-mi spui nimic trei ani?”
„Mi-am spus că ai nevoie de spațiu.”
„Aveam nevoie de adevăr.”
A închis gura.
„M-ai lăsat trei ani să cred că sunt o femeie pe care ai cumpărat-o și apoi ai uitat-o într-o cameră.”
„Știu.”
„Nu, Radu. Tu știai de ce stăteai departe. Eu nu.”
Nu s-a apărat.
Asta nu repara nimic.
Când am ieșit din spital, mi-a deschis portiera.
„Unde mergem?”
„La mama.”
A rămas cu mâna pe portieră.
„Bine.”
Atât.
N-a spus „acasă”.
N-a încercat să mă convingă.
M-a dus la mama.
Înainte să cobor, am întrebat:
„Datoria tatei?”
„Nu există.”
„Legal, moral, cum vrei tu s-o numești.”
„Nu există.”
„Dacă divorțez de tine?”
A tresărit.
„Tot nu există.”
„Dacă nu mă mai întorc niciodată?”
A durat câteva secunde.
„Tot nu există.”
Am coborât.
Am stat la mama aproape trei săptămâni.
Radu nu a venit.
Nu m-a sunat în fiecare zi.
Nu mi-a trimis flori.
Mi-a scris o singură dată:
„Actele și lucrurile tale sunt ale tale. Dacă vrei să depui divorțul, avocatul meu nu va contesta nimic. Nu datorezi nimic nimănui.”
Am citit mesajul de multe ori.
Apoi am început să-mi amintesc altfel ultimii trei ani.
Nu mai frumos.
Doar mai complet.
Paharul cu apă.
Cheia.
Faptul că niciodată nu intrase în camera mea.
Operația mamei.
Taxele Larisei.
Dar și tăcerea.
Căsătoria pe care o acceptase știind că eu nu eram liberă cu adevărat când spusesem da.
Nu puteam șterge una cu cealaltă.
În a treia săptămână m-am dus la el.
Radu era singur în bucătărie.
S-a ridicat imediat când m-a văzut.
„Ai uitat ceva?”
„Nu.”
A așteptat.
„Vreau să te întreb ceva.”
„Spune.”
„Dacă ne-am întâlni astăzi pentru prima dată, fără tata, fără datorie, fără căsătorie, ce ai face?”
A rămas tăcut.
„Te-aș invita la cafea.”
„Și dacă aș spune nu?”
„Aș pleca.”
„Atât?”
„Atât.”
Am tras un scaun.
„Atunci fă-mi o cafea.”
N-am revenit în dormitorul meu în seara aceea.
M-am întors la mama.
În lunile următoare ne-am văzut.
Uneori la cafea.
Uneori la cină.
Am aflat lucruri despre bărbatul cu care fusesem căsătorită trei ani și pe care, de fapt, nu-l cunoscusem.
Am aflat că urăște măslinele.
Că nu poate dormi cu televizorul pornit.
Că în fiecare an, de ziua mamei lui, cumpără o garoafă și o lasă la cimitir.
El a aflat că eu nu suport ceaiul de mușețel și îl beam doar pentru că mama îmi spusese că ajută la somn.
Am început terapie de cuplu.
Nu ca să salvăm neapărat căsnicia.
Ci ca să vedem dacă exista una pe care merita s-o construim.
Tata a încercat o dată să-mi spună că îi datorăm lui Radu totul.
L-am oprit.
„Nu-i mai datorăm nimic.”
Radu, care era lângă mine, a spus:
„Corina are dreptate.”
A fost prima dată când l-am auzit spunând asta în fața tatălui meu.
Au trecut aproape șase luni până m-am întors în vilă.
Am venit cu două valize.
Radu m-a ajutat să le ducă până la etaj și s-a oprit pe hol.
Camera mea era exact cum o lăsasem.
„Pot să-ți duc valiza înăuntru?”
M-am uitat la el.
După trei ani de căsnicie, încă întreba.
„Da.”
A pus-o lângă pat.
Apoi s-a întors spre ușă.
„Radu.”
S-a oprit.
Între camera mea și a lui era holul lung pe care îl traversasem singură sute de dimineți.
Am scos cheia pe care mi-o dăduse în prima noapte.
Am pus-o pe comodă.
Nu pentru că nu mai aveam nevoie de o ușă care se putea încuia.
Ci pentru că acum știam că puteam s-o închid oricând voiam.
Am deschis ușa larg.
„Cafeaua de mâine o bem aici.”
Radu s-a uitat la mine.
„Ești sigură?”
„Da.”
Și pentru prima dată, n-a trebuit să hotărască nimeni în locul meu.