Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „Pentru că n-am putut.” Cristina a pufnit.
„Ce n-ai putut?”
N-am răspuns ei.
M-am uitat la Aurel.
„Mi-ați spus să-i cheltuiesc pe toți. Am încercat.”
Am scos câteva bonuri din geantă.
„Am cumpărat lemne.”
Doina s-a uitat nedumerită la mine.
„Lemne?”
„Da.”
Am pus primul bon pe masă.
„Și mâncare. Făină, ulei, orez, cartofi, conserve.”
Alt bon.
„Patru geci. Patru perechi de ghete. Ciorapi groși. Medicamente.”
Aurel nu-și lua ochii de la mine.
„Pentru cine?”
„Pentru Daniela și copiii ei. Locuiesc dincolo de pod.”
Cristina a râs.
„Ai dat banii unor străini?”
„O parte.”
Aurel s-a uitat imediat spre plic.
„Și restul?”
Am tăcut.
Aici îmi era rușine.
Nu știu de ce.
Poate pentru că era mai ușor să spun că ajutasem niște copii decât să recunosc în fața tuturor că eu însămi aveam nevoie de ajutor.
„Viorica?”
„Mi-am plătit o lună de chirie restantă.”
N-a spus nimic.
„Și am dat avans la dentist.”
Cristina a ridicat sprâncenele.
„Deci până la urmă ai cheltuit și pe tine.”
M-am uitat la ea.
„Da.”
Nu mai voiam să mă justific.
Aurel a întrebat:
„Cât a rămas?”
„O mie trei sute.”
„De ce?”
„Pentru că nu aveam pe ce să-i dau doar ca să scap de ei.”
„Ți-am spus să-i cheltuiești.”
„Știu.”
„Și nu m-ai ascultat.”
„Nu.”
Rodica a zâmbit.
Probabil credea că tocmai pierdusem ceva.
Și eu credeam la fel.
Am împins plicul spre Aurel.
„Ăștia au rămas. Dacă vreți, îi opriți.”
Bătrânul a luat plicul.
L-a pus lângă celelalte trei.
„Cristina?”
„Da?”
„Tu?”
A început să-i arate lucrurile.
Haine.
Cizme.
Geantă.
Își cumpărase lucruri pe care și le dorise.
Doina schimbase o piesă de mobilier și își cumpărase un lănțișor.
Rodica dăduse avans pentru o mașină second-hand.
Aurel le-a ascultat pe toate.
Nu le-a criticat.
Asta m-a surprins.
„Ați făcut exact ce v-am spus.”
Cristina a zâmbit satisfăcută.
„Normal.”
„Nu era nimic greșit în ce ați făcut.”
S-a uitat apoi spre mine.
„Nici în ce a făcut Viorica.”
Doina s-a încruntat.
„Atunci de ce ne-ați chemat pe toate?”
Aurel și-a pus mâinile pe baston.
„Pentru că trebuie să schimb niște lucruri.”
Cristina a devenit atentă.
„Ce lucruri?”
„De câteva luni încerc să-mi pun actele în ordine.”
Camera s-a schimbat instantaneu.
Nimeni nu mai privea cizmele.
„La vârsta mea trebuie.”
Cristina s-a aplecat spre el.
„Unchiule, nu trebuie să vorbiți așa.”
„Am șaptezeci și șapte de ani. Exact așa trebuie să vorbesc.”
S-a uitat la fiecare.
„În ultimii ani am auzit de prea multe ori întrebări despre casă, terenuri și bani.”
Doina s-a apărat imediat.
„Eu n-am întrebat niciodată…”
Aurel a ridicat mâna.
„Nu vreau explicații.”
Apoi s-a uitat la mine.
„Viorica nu m-a întrebat niciodată.”
Cristina și-a strâns buzele.
„Și pentru asta i-ați dat bani?”
„Nu.”
Aurel s-a ridicat.
„V-am dat bani pentru că voiam să văd ce face fiecare când nu trebuie să-mi ceară voie.”
Rodica a intervenit:
„Dar ne-ați spus că putem cumpăra orice.”
„Exact.”
„Atunci care era răspunsul corect?”
„Nu exista unul.”
S-a făcut liniște.
Asta nu se așteptase nimeni să audă.
Nici eu.
Aurel s-a uitat spre mine.
„Dacă Viorica își plătea toate datoriile și își făcea dinții cu banii, era foarte bine.”
Am ridicat privirea.
„Dacă voi vă cumpărați lucruri pentru voi, nu înseamnă că sunteți oameni răi.”
Cristina părea și mai nedumerită.
„Atunci ce ați vrut să aflați?”
„Cine îmi spune adevărul.”
Nimeni n-a răspuns.
„Cristina, tu mi-ai spus săptămâna trecută că ai probleme cu ratele.”
Ea s-a înroșit.
„Păi…”
„Și n-ai plătit nicio rată. Ți-ai cumpărat geantă și cizme. Este alegerea ta. Dar acum știu că problema nu era rata.”
S-a întors spre Doina.
„Tu mi-ai spus că trebuie să repari instalația din apartament.”
Doina a coborât ochii.
„Nu ai reparat-o.”
Apoi Rodica.
„Tu mi-ai spus că n-ai nevoie de mașină.”
Rodica a început:
„Aurel…”
„Nu vă judec pentru ce ați cumpărat. Vă judec pentru poveștile pe care mi le spuneți când vreți bani.”
Nimeni nu mai zâmbea.
Cristina a arătat spre mine.
„Și ea?”
Aurel s-a uitat la bonurile mele.
„Ea mi-a spus adevărul chiar și când adevărul nu o avantaja.”
Cristina s-a ridicat.
„Deci asta a fost? Un concurs?”
„Nu.”
„Ba da. Ne-ați pus pe toate să ne întrecem cu femeia care vă spală podelele.”
Aurel și-a ridicat privirea.
„Viorica nu s-a întrecut cu nimeni.”
„Atunci de ce este aici?”
„Pentru că lucrează pentru mine de doisprezece ani.”
„Exact. Lucrează.”
Am văzut fața lui Aurel schimbându-se.
„Și asta o face mai puțin decât tine?”
Cristina n-a răspuns.
„Eu sunt familia dumneavoastră.”
„Ai fost soția fiului meu.”
„Și asta nu înseamnă nimic?”
Aurel a tăcut câteva secunde.
„Înseamnă. Dar nu înseamnă că ai drept asupra lucrurilor mele.”
Cristina și-a luat geanta.
„O să vă pară rău.”
A plecat.
Doina și Rodica au urmat-o la câteva minute.
Eu am început să strâng ceștile.
Aurel m-a oprit.
„Lasă-le.”
„Le spăl repede.”
„Viorica.”
M-am întors.
„De ce ai ajutat familia aceea?”
Am ridicat din umeri.
„Pentru că știam cum e.”
„Cum?”
„Să alegi ce nu plătești luna asta.”
Aurel s-a uitat la mine mult timp.
Apoi a împins spre mine plicul cu cei 1.300 de lei.
„Ia-i.”
„Nu.”
„Sunt ai tăi.”
„Mi-ați spus să-i cheltuiesc.”
„Acum îți spun să-i iei.”
Am ezitat.
„Și mergi la dentist.”
De data asta i-am luat.
Dar povestea nu s-a terminat acolo.
În săptămânile următoare, Cristina a început să vină aproape zilnic.
Uneori singură.
Alteori cu Doina.
Îi spuneau lui Aurel că oamenii vorbesc.
Că eu profit de el.
Că la vârsta lui este ușor de influențat.
Într-o după-amiază am ajuns la serviciu și Cristina era deja acolo.
„Trebuie să discutăm.”
„Despre ce?”
„Despre unchiul meu.”
„Discutați cu el.”
„De doisprezece ani ești plătită să faci curat aici. Nu uita asta.”
„Nu uit.”
„Atunci nu te comporta ca și cum ai fi familie.”
Aurel apăruse în hol.
„Ea nu se comportă în niciun fel.”
Cristina s-a întors.
„Unchiule, încerc să vă protejez.”
„De cine?”
N-a răspuns.
„De Viorica?”
„Nu știm ce vă spune când e singură cu dumneavoastră.”
Aurel a râs.
„De obicei îmi spune să nu-mi las șosetele în sufragerie.”
Cristina n-a râs.
După ce a plecat, i-am spus că vreau să renunț.
„De ce?”
„Nu vreau să creadă nimeni că stau aici pentru bani.”
„Tu ce crezi?”
„Că vin să muncesc.”
„Atunci mâine vii la aceeași oră.”
Și am venit.
Câteva luni mai târziu, Aurel m-a rugat să merg cu el în oraș.
Am crezut că are nevoie la medic.
Am ajuns la biroul unui notar.
Atunci m-am speriat.
„Eu nu intru.”
„De ce?”
„Pentru că știu ce o să spună lumea.”
„Lumea nu semnează în locul meu.”
Înăuntru am aflat ce hotărâse.
Nu îmi lăsa toată averea.
Și m-am bucurat că nu făcea asta.
O parte din bani urma să meargă către o fundație care sprijinea copii din familii sărace.
O parte către câteva rude.
Casa urma să fie vândută după moartea lui, dacă nu apăreau alte schimbări.
Dar mie îmi lăsa o sumă suficientă încât să-mi pot cumpăra o garsonieră modestă.
Am început să plâng.
„Nu pot.”
„Poți.”
„De ce eu?”
„Pentru că doisprezece ani ai avut cheia casei mele și niciodată n-a lipsit nimic.”
„Pentru asta m-ați plătit.”
„Te-am plătit să muncești. Nu te-am plătit să fii om cinstit.”
Am șters repede lacrimile.
„Și plicurile?”
Aurel a zâmbit.
„Plicurile m-au ajutat să nu mai confund rudele cu oamenii în care pot avea încredere.”
Am semnat doar că luasem la cunoștință ce era nevoie să știu. Restul a rămas între Aurel și notar.
Nu s-a schimbat viața mea în ziua aceea.
A doua zi, la șapte și jumătate, eram din nou în bucătăria lui cu mănușile de cauciuc în mâini.
Aurel a intrat și m-a văzut frecând aragazul.
„Ți-am lăsat ceva pe masă.”
„Ce?”
„Un număr de telefon.”
Era al unui dentist.
„Domnule Aurel…”
„Nu ți-l plătesc. Ai bani.”
Am râs.
După aproape un an în care mestecasem numai pe partea stângă, mi-am făcut programare.
Iar familia de dincolo de pod?
Aurel a vrut s-o cunoască.
Nu s-a dus acolo ca un salvator cu bani în buzunar. A întrebat-o pe Daniela de ce avea nevoie ca să se poată descurca singură.
Prin cineva pe care îl cunoștea i-a găsit câteva ore de lucru pe săptămână.
Iarna aceea au avut și lemne.
Eu am continuat să lucrez în casa lui.
Cristina a continuat multă vreme să creadă că îl manipulasem.
Poate încă mai crede.
Dar într-o dimineață, după ce terminasem podeaua din hol, Aurel a trecut cu bastonul exact peste locul ud.
„Domnule Aurel!”
S-a oprit.
„Ce?”
„De doisprezece ani vă spun să nu călcați până nu se usucă.”
S-a uitat la podea.
Apoi la mine.
„Și de doisprezece ani nu te ascult.”
„Se vede.”
A început să râdă.
Am râs și eu.
Pe masă era încă plicul vechi în care îmi dăduse cei 8.000 de lei. Îl păstrase.
Dar dintre toate lucrurile pe care le-am înțeles atunci, unul a rămas cel mai important:
Aurel nu căutase omul care știa să cheltuiască cel mai frumos banii altuia.
Căutase omul în fața căruia nu trebuia să-și păzească banii lui.