Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am intrat din nou în casă și m-am oprit în fața Roxanei.
„Arată-mi mesajele.”
„Nu trebuie să-ți arăt ție nimic.”
„Atunci arată-i lui Cătălin.”
I-am întins telefonul.
„E pe difuzor.”
Câteva persoane de la masă au început să se ridice.
Roxana s-a uitat la ele.
„Stați liniștiți. E casa familiei.”
„Nu”, am spus. „Este casa mea.”
Cătălin m-a auzit.
„Irina, stai puțin. Vin și eu acolo.”
„În cât timp?”
„Patruzeci de minute.”
„Bine.”
„Până atunci nu face scandal.”
M-am uitat la farfuriile bunicii, la pantofii Roxanei, la copilul care intrase cu mingea murdară în hol.
„Eu să nu fac scandal?”
„Nu asta am vrut să spun.”
„Atunci spune ce ai vrut.”
A oftat.
„Oamenii au venit de departe. Lasă-i măcar până diseară și discutăm când ajung.”
Acolo m-a durut mai tare decât când Roxana mă făcuse proastă.
„Ai auzit ce ți-am spus?”
„Da.”
„Eu nu le-am dat voie.”
„Poate ai uitat.”
„Poate am uitat?”
Roxana a intervenit.
„Exact! Ai lucrat trei luni ca nebuna. De unde să mai știi ce ai scris?”
Am întors capul spre ea.
„Scoate telefonul.”
„Nu.”
„Atunci plecați.”
Unul dintre bărbați s-a ridicat.
„Hai, Roxana. Plecăm și gata.”
„Nu pleacă nimeni!”
S-a întors spre mine.
„Tu vii o dată la trei luni și te porți de parcă noi am spart ușa.”
„Nu trebuia s-o spargeți. V-a dat fratele meu cheia.”
„Exact.”
„Pentru o casă care nu-i aparține.”
Cătălin a spus de la telefon:
„Irina, ajung imediat.”
Am închis.
N-am încercat să-i scot eu din casă.
M-am așezat pe un scaun lângă ușă.
Roxana a continuat să vorbească.
Că eram absurdă.
Că o casă goală se degradează.
Că ea făcuse chiar curățenie.
Că veniseră numai pentru două zile.
Că „între rude nu se fac din astea”.
N-am mai răspuns.
Când a venit Cătălin, masa nu mai arăta ca o petrecere.
Nimeni nu mai mânca.
A intrat și s-a uitat la mine.
„Arată-mi telefonul tău.”
I l-am dat.
A deschis conversația mea cu Roxana.
Ultimul mesaj era de aproape un an.
Se uita la ecran fără să spună nimic.
Roxana s-a ridicat.
„Normal că nu sunt acolo.”
Cătălin s-a întors spre ea.
„Cum adică?”
„Le-a șters.”
Am râs.
Nu pentru că era amuzant.
„Sigur.”
Roxana și-a scos telefonul.
„Uite.”
I l-a dat lui Cătălin.
El a derulat.
„Astea mi le-ai arătat.”
„Da.”
„Dar aici sunt capturi de ecran.”
„Pentru că ea a șters conversația.”
„Din telefonul ei nu poate șterge conversația din telefonul tău.”
Roxana a tăcut.
„Deschide conversația reală”, i-am spus.
„Nu mai am telefonul vechi.”
„Dar capturile le ai.”
„Da.”
„Convenabil.”
Cătălin se uita când la ea, când la mine.
„Roxana, spune-mi adevărul.”
„Ăsta este adevărul.”
„Atunci de ce nu există mesajele?”
„Pentru că mi-am schimbat telefonul.”
„În capturile astea Irina îți spune că poți veni oricând.”
„Da.”
„Dar acum spune că n-a scris asta.”
„Pentru că minte!”
A ridicat vocea.
„S-a răzgândit când ne-a văzut aici și acum vrea să mă facă pe mine nebună!”
„Eu nu te fac nimic”, am spus. „Vreau doar să-mi arăți unde ți-am dat permisiunea.”
Cătălin a mărit una dintre capturi.
A rămas câteva secunde privind-o.
Apoi alta.
„Roxana.”
Ea nu i-a răspuns.
„De ce într-una scrie 14 iunie, ora 22:17, iar următorul meu mesaj către Irina din ziua aia este de la 21:40 și ea era de gardă?”
„Și?”
„Pentru că am vorbit cu ea atunci. La 22:17 era cu mine la telefon.”
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Nu pentru că asta demonstra tot.
Ci pentru că vedeam cum începea să se destrame povestea.
Cătălin a continuat să compare.
Formulări pe care eu nu le foloseam.
O poză de profil pe care o schimbasem cu luni înainte de data pretinsei conversații.
Mesaje care nu existau nicăieri în telefonul meu.
Roxana a rezistat aproape zece minute.
Apoi a izbucnit.
„Bine! Am modificat niște capturi!”
Cătălin a rămas cu telefonul în mână.
„Ce-ai făcut?”
„Nu m-am dat drept ea. Am schimbat niște texte. Atât.”
„De ce?”
„Pentru că știam ce-o să facă!”
A arătat spre mine.
„Exact asta! Casa stă goală cu lunile și dacă îi ceri s-o folosești două zile se comportă de parcă îi furi averea.”
„Nici măcar nu m-ai întrebat.”
„Pentru că ai fi spus nu.”
„Este casa mea.”
„A fost casa bunicii voastre!”
„Și bunica mi-a lăsat-o mie.”
„Pentru că tu erai favorita.”
Cătălin a ridicat vocea.
„Ajunge.”
„Nu, nu ajunge!”
Roxana s-a întors spre el.
„Și tu ai vrut să venim. Nu te mai preface acum!”
Am privit spre fratele meu.
El a închis ochii.
„Cătălin?”
„Irina…”
„Este adevărat?”
A dat încet din cap.
Acolo s-a schimbat tot.
„Știai că eu n-am spus personal că poate veni?”
„Am văzut mesajele.”
„Nu asta te-am întrebat.”
A tăcut.
„Ai vorbit vreodată cu mine?”
„Nu.”
„De ce?”
„Pentru că am crezut-o pe Roxana.”
„Și pentru că îți convenea.”
N-a răspuns.
„Așa este?”
După câteva secunde, a spus:
„Da.”
Roxana a aruncat mâinile în aer.
„Vedeți? Și el a fost de acord!”
„Tu ai falsificat conversația.”
„Pentru o casă care stă goală!”
„Și tu”, i-am spus lui Cătălin, „știai că nu ai dreptul să dai cheia.”
„Da.”
„Dar ai dat-o.”
„Da.”
A fost prima dată când n-a încercat să se apere.
Am arătat spre ușă.
„Atunci acum îi scoți pe toți.”
Roxana a râs.
„Pe mine mă dai afară?”
„Pe toată lumea.”
„Cătălin?”
Fratele meu s-a uitat la ea.
„Strângeți lucrurile.”
„Vorbești serios?”
„Da.”
„Pentru ea?”
„Nu. Pentru că n-ar fi trebuit să vă aduc aici fără să vorbesc cu Irina.”
„Este și casa familiei tale!”
„Nu. A fost.”
Roxana s-a făcut roșie.
A început să strângă lucruri, trântind farfurii și chemându-și rudele.
În douăzeci de minute, mașinile au ieșit din curte.
Roxana a plecat cu ele.
Cătălin a rămas.
„Dă-mi cheia.”
S-a uitat la mine.
„Irina…”
„Cheia.”
A scos-o din buzunar.
A pus-o în palma mea.
„Mai ai copii?”
„Una la apartament.”
„Mi-o aduci mâine.”
A dat din cap.
„Bine.”
A doua zi am schimbat oricum încuietoarea.
Cătălin a venit cu cheia lui veche și a găsit un cilindru nou în ușă.
N-a comentat.
„Vreau să repar ce au stricat.”
„Nu acum.”
„Canapeaua…”
„Nu acum, Cătălin.”
A dat din cap și a plecat.
În următoarele săptămâni m-a sunat de câteva ori.
Am răspuns rar.
Roxana nu m-a sunat deloc.
Am aflat de la mama că între ei fusese un scandal uriaș.
Nu m-am bucurat.
Dar nici n-am intervenit.
Era căsnicia lor.
Problema mea era alta.
Fratele meu primise niște capturi de ecran în care eu eram prezentată ca o femeie rece și egoistă și nu se gândise niciodată să mă întrebe dacă erau adevărate.
Mai rău, recunoscuse că nu verificase pentru că îi convenea rezultatul.
Asta nu se repara într-o seară.
Au trecut aproape trei luni.
Într-o sâmbătă dimineața eram în grădină când telefonul a sunat.
Cătălin.
„Da?”
„Sunt la poartă.”
M-am uitat.
Era acolo.
Avea în portbagaj scânduri, un sac de pământ și două tăvițe cu răsaduri.
„Ce faci?”
„Vreau să repar stratul pe care l-au călcat și treapta din spate. Dacă mă lași.”
„Cătălin, nu trebuie.”
„Știu.”
Am tăcut.
El nu a deschis poarta.
Avea încă gestul vechi: mâna aproape de clanță, exact cum făcea când eram copii și intra fără să bată.
Dar de data asta a lăsat-o jos.
„Pot să intru?”
M-am uitat la el prin gard.
Cu trei luni înainte îi luasem cheia pentru că învățase prea târziu că faptul că crescuse acolo nu-i dădea dreptul să hotărască în locul meu cine intră în casa mea.
Am mers până la poartă.
Am descuiat-o.
Și m-am dat într-o parte.