Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 – De ce din al meu? a repetat Radu.
M-am uitat la el.
— Pentru că este aniversarea mamei tale.
— Și noi suntem căsătoriți. Avem bani împreună.
— Pentru cheltuielile noastre.
Am împins lista spre el.
— Mama ta a stabilit singură 25 de invitați, meniul și faptul că petrecerea se ține în casa mea. Dacă tu consideri că toate astea sunt rezonabile, plătește-le.
— Teodora, asta e absurd.
— Ce anume?
— Felul în care pui problema.
— Cu cinci minute în urmă nu era absurd să plătim.
Radu s-a uitat la foaie.
— N-am spus că trebuie să cumpărăm toate prostiile astea.
Am arătat spre rândurile tăiate.
— Exact.
— Ce?
— Când credeai că plătim din banii comuni, era “aniversarea mamei”. Când am spus că plătești tu, peștele a devenit inutil, brânza prea multă și patru deserturi o prostie.
— Nu e același lucru.
— Este exact același lucru.
Radu s-a ridicat.
— O să vorbesc cu mama.
— Vorbește.
A doua zi m-a sunat Rodica.
Nici bună ziua.
— Ce i-ai spus lui Radu?
— Adevărul.
— Mi-a spus că nu vreți să plătiți masa.
— Eu am spus că nu plătesc.
— M-ai făcut de râs!
— În fața cui?
A ezitat.
— Am invitat deja oamenii.
— Știu.
— Și le-am spus că voi îmi faceți petrecerea cadou.
Aici m-am oprit.
— Poftim?
— Ce era să le spun? Că la 60 de ani mă duc singură să cumpăr carne și să gătesc?
— Dar noi nu v-am oferit petrecerea cadou.
— Radu a spus că putem folosi casa.
— Casa nu înseamnă banchet pentru 25 de oameni.
Rodica și-a ridicat vocea.
— Și acum ce vrei să fac? Să-i sun pe toți și să le spun că nora mea s-a răzgândit?
— Spuneți-le că i-ați invitat înainte să stabiliți cine plătește.
A tăcut.
— Ești o femeie foarte zgârcită.
— Casa rămâne disponibilă.
— Și ce să pun pe masă?
— Ce vă permite bugetul.
— Eu nu am bani pentru 25 de oameni!
— Atunci reduceți numărul.
— Sunt deja invitați!
— Atunci Radu poate plăti.
S-a făcut liniște.
— El are familie.
— Exact.
— Deci nu mă ajuți cu nimic?
— Vă ofer casa și cadoul pe care îl stabilisem deja. Dar nu cumpăr mâncare pentru 25 de persoane și nu petrec două zile la aragaz.
— Îl sun pe Radu.
— Sunați-l.
După douăzeci de minute m-a sunat el.
— Mama plânge.
— Îmi pare rău.
— Spune că nu mai știe ce să facă.
— Poate începe cu un buget.
— Teodora…
— Ce?
— Nu putem s-o lăsăm acum. Oamenii sunt invitați.
— Nu te oprește nimeni s-o ajuți.
A tăcut.
— Cât ești dispus să pui din banii tăi?
A urmat altă tăcere.
Apoi mi-a spus o sumă.
Era mai puțin de jumătate din cât ar fi costat lista inițială.
— Perfect.
— Perfect ce?
— Acesta este bugetul. Acum faceți petrecerea care încape în el.
Rodica nu a primit vestea bine.
Dar, pentru prima dată, nu mai avea de negociat cu banii mei.
În următoarele zile s-a întâmplat ceva aproape comic.
Din cei 25 de invitați, șase s-au dovedit a fi oameni pe care Rodica îi invitase mai mult pentru impresie decât din apropiere.
Alți câțiva au spus că pot veni doar pentru puțin timp.
Au rămas cincisprezece.
Apoi Rodica, Radu și Diana, sora lui, s-au așezat cu lista.
Peștele scump a dispărut.
Au rămas un singur fel de carne pentru grătar și pui la cuptor.
Patru deserturi au devenit două.
Platourile complicate au fost înlocuite cu aperitive simple.
Când Radu mi-a arătat noua listă, am citit-o până la capăt.
— Dar masa care trebuia să nu mai încapă de mâncare?
S-a uitat urât la mine.
— Te rog.
Am râs.
Cu trei zile înainte de petrecere, Radu a plecat la cumpărături cu mama și sora lui.
S-a întors după aproape patru ore.
A intrat în casă cu sacoșele tăindu-i degetele.
— N-ai idee ce înseamnă să faci cumpărături cu mama.
— Ba am o bănuială.
— Douăzeci de minute pentru brânză. După ce am plătit, și-a amintit de lămâi. După lămâi, Diana și-a amintit că nu avem apă.
Mi-am mușcat buza ca să nu râd.
— Și mâine mai trebuie să merg după carne.
— Credeam că partea ta este grătarul și cărbunii.
S-a uitat la mine.
Apoi a început și el să râdă.
— Am fost idiot.
— Puțin.
— Mai mult.
În ziua aniversării n-am stat deoparte complet.
Era casa mea și voiam să iasă frumos.
Am tăiat legume, am aranjat câteva platouri și am scos vesela.
Dar n-am devenit bucătăreasa personală a Rodicăi.
Radu s-a ocupat de grătar.
Diana de aperitive.
Rodica venise cu câteva preparate făcute acasă.
Petrecerea a ieșit bine.
Nimeni nu a întrebat unde sunt cele patru deserturi.
Nimeni nu a cerut al doilea fel de pește.
Mâncarea a ajuns.
A și rămas.
După plecarea invitaților, strângeam împreună.
Rodica punea resturile în caserole.
La un moment dat a privit masa.
— Până la urmă, am cumpărat cam mult.
M-am uitat la ea.
Radu, care strângea paharele, s-a oprit.
— Ce?
— Zic că puteam lua mai puțină carne. Și un singur desert ar fi fost suficient.
Mi-am încrucișat brațele.
— Uite ce minuni face un buget.
Rodica mi-a aruncat o privire, dar n-a răspuns.
După câteva minute, în timp ce își lua geanta, s-a întors spre Radu.
— La anul poate facem tot aici. Curtea e perfectă.
Radu a ridicat ochii.
— Poate.
— Ce înseamnă poate?
El a pus jos sacoșa pe care o ținea.
— Înseamnă că prima dată o întrebi pe Teodora.
Rodica s-a încruntat.
— Ești și tu proprietar aici.
— Nu. Casa este a ei.
Am rămas tăcută.
Rodica s-a uitat spre mine.
— Bine. O întreb.
— Și înainte să inviți oamenii, a continuat Radu, stabilești cât vrei să cheltuiești.
— Acum îmi faci și tu morală?
— Nu. Doar nu mai promit în numele Teodorei nici casa, nici timpul, nici banii ei.
Rodica și-a luat geanta.
Nu și-a cerut scuze.
Nici nu mă așteptam.
Dar când a plecat, Radu a închis poarta și s-a întors spre mine.
— Data viitoare facem altfel.
— Cum?
— Întâi bugetul. Apoi invitații. Apoi meniul.
— Și înainte de toate?
A stat puțin pe gânduri.
Apoi a zâmbit.
— Întrebăm proprietara dacă ne dă casa.
— Acum ai înțeles.
Și asta îmi era suficient.
Nu faptul că Rodica redusese meniul.
Nu faptul că petrecerea ieșise bine.
Ci faptul că, în clipa în care banii și munca nu mai erau automat ale mele, toată lumea descoperise cât de ușor este să fii cumpătat cu propriul buzunar.