Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Atunci am și eu o propunere, am spus.
Viorica s-a așezat la loc.
— Te ascultăm.
— Nimeni nu se mută aici.
Zâmbetul Georgianei a dispărut.
— Cum adică?
— Exact cum am spus.
Viorica a ridicat vocea:
— Mihaela, noi nu suntem străini.
— N-am spus că sunteți.
— Atunci care este problema?
— Faptul că ați făcut un grup fără noi, v-ați planificat vacanța în casa noastră, v-ați împărțit dormitoarele și tocmai ne-ați trimis să dormim în curte.
— Era o soluție!
— Pentru voi.
Georgiana și-a încrucișat brațele.
— Copiii mei unde vrei să doarmă? În cort?
— Nu vreau să doarmă nicăieri aici timp de câteva săptămâni.
— Sunt nepoții familiei.
— Și casa este locuința noastră.
Viorica s-a întors imediat spre fiul ei.
— Cristian, tu chiar accepți asta?
El a inspirat adânc.
— Mamă…
— Noi v-am crescut, v-am ajutat când ați avut nevoie și acum trebuie să cer voie ca să stau câteva săptămâni în casa băiatului meu?
Apoi a arătat spre mine.
— Spune-i.
Cristian a tăcut.
Am așteptat.
— Ce să-mi spună? am întrebat.
— Că suntem familia lui.
— Știu cine sunteți.
— Atunci comportă-te ca atare.
Cristian s-a uitat spre mine.
— Mihaela, poate găsim totuși o variantă. Nu toată vara. Poate două săptămâni.
Acolo m-a durut mai tare decât orice spusese Viorica.
— Două săptămâni?
— Ca să nu transformăm totul într-un scandal.
— Și cine își dă dormitorul?
— Nu știu. Vedem.
— Cine gătește?
N-a răspuns.
— Cine face cumpărăturile pentru încă șase persoane? Cine strânge după toată lumea? Cine își oprește renovarea? Cine stă cu ochii pe copii prin curtea plină de scule?
Georgiana a intervenit:
— Copiii mei nu au nevoie de bonă.
— Perfect. Atunci nu este problema mea unde își petrec vacanța.
Viorica s-a ridicat brusc.
— Ai devenit foarte importantă de când ai casă.
Am rămas pe loc.
— Nu. Doar că am cumpărat-o pentru noi.
— Cristian este fiul meu.
— Și coproprietarul casei. Nu proprietarul meu.
Cristian și-a ridicat privirea.
Pentru prima dată, mama lui n-a mai avut o replică imediată.
M-am întors spre el.
— Dacă vrei ca părinții tăi să stea două săptămâni aici, spune-mi acum.
— Mihaela…
— Nu te întreb ce îi supără mai puțin. Te întreb ce vrei tu.
Viorica îl privea fix.
Cristian și-a trecut palma peste față.
— Vreau să putem primi familia.
— Și eu.
Am arătat spre cele două dormitoare.
— Pentru o zi. Pentru un weekend, dacă stabilim împreună. Dar nu vreau să locuiesc săptămâni întregi cu șase oameni în casa asta.
— Nici eu, a spus el.
Viorica a tresărit.
— Poftim?
Cristian s-a întors spre ea.
— Nici eu nu vreau.
— Acum două minute spuneai altceva.
— Acum două minute încercam să nu te supăr.
— Și acum?
— Acum încerc să nu promit ceva ce nu vreau să fac.
Georgiana și-a luat geanta.
— Atunci e foarte clar. Nu suntem bineveniți.
Cristian a clătinat din cap.
— Nu asta am spus.
— Exact asta ai spus.
— Nu. Am spus că nu vă mutați aici.
Viorica și-a luat poșeta.
— Frumos. Foarte frumos. Când stăteați la apartament, familia era bună. Acum aveți curte și ați devenit proprietari.
Cristian n-a mai încercat s-o îmbuneze.
— Mamă, voi ați venit neanunțați și ne-ați spus că noi dormim în cort.
— Era o glumă!
— Nu părea.
Emil, socrul meu, care vorbise foarte puțin, s-a ridicat.
— Viorica, ajunge.
Ea s-a întors spre el.
— Tu de partea cui ești?
— De partea bunului-simț.
A arătat spre ușă.
— Trebuia să-i sunăm înainte să venim. Și cu vacanța trebuia să-i întrebăm înainte să facem planuri.
Viorica s-a înroșit.
— Atunci plecăm.
N-am oprit-o.
Nici Cristian.
Au plecat fără să mai rămână la masă.
Georgiana și Gabriel și-au chemat copiii, și-au luat lucrurile și au ieșit după ei.
Poarta s-a închis.
Cristian a rămas câteva secunde privind spre drum.
— Ești supărat? l-am întrebat.
— Pe tine? Nu.
S-a așezat pe treptele casei.
— Pe mine.
M-am așezat lângă el.
— Era cât pe ce să spun că pot rămâne.
— Știu.
— Numai ca să nu se supere mama.
N-am răspuns.
— Și probabil peste două săptămâni aș fi fost primul care se plângea că nu mai avem liniște.
— Probabil.
Cristian a luat șurubelnița rămasă lângă bancă.
— Trebuia să spun eu primul că nu.
— Da.
M-a privit.
— Ai dreptate.
— Nu vreau să am dreptate singură de fiecare dată când e vorba despre familia ta.
Asta l-a făcut să tacă.
După câteva zile, telefonul lui a sunat.
Era Viorica.
Nu m-am apropiat, dar vocea ei se auzea suficient de tare.
— Venim sâmbătă.
Cristian s-a uitat spre mine.
Apoi spre curte.
— Cine?
— Noi, Georgiana, Gabriel și copiii.
— Mamă, ați vorbit cu Mihaela?
Pauză.
— De când trebuie să-i cer voie nurorii mele ca să-mi văd băiatul?
Cristian s-a ridicat.
— Nu trebuie să-i ceri voie să mă vezi pe mine.
Altă pauză.
— Dar înainte să vii în casa noastră, trebuie să ne întrebi pe amândoi.
Am rămas nemișcată.
Viorica a spus ceva ce n-am auzit.
— Nu, sâmbăta asta nu putem. Lucrăm la curte.
Alt răspuns.
— Atunci ne vedem duminică la voi.
Cristian a început să zâmbească.
— Cum adică nu aveți loc pentru toți?
Și-a sprijinit umărul de tocul ușii.
Apoi s-a uitat spre mine.
— Nu-i nimic, mamă. Putem lua un cort.
A făcut o pauză.
— Suntem tineri.