Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am desfăcut plicul.
Înăuntru erau mai multe hârtii și o foaie ruptă dintr-un caiet.
Scrisul de pe ea era al mamei.
L-aș fi recunoscut oriunde.
Am început să citesc.
Primele rânduri mi-au fost suficiente ca să-mi tremure mâinile.
Mama scria despre Costel.
Despre hârtiile pe care i le pusese în față când era bolnavă.
Îi spusese că aveau legătură cu tratamentul, dar ea începuse să bănuiască altceva.
Mai scria că locuința și pământul proveneau din familia ei și că în plic pusese actele pe care reușise să le păstreze.
Ultimele rânduri erau pentru mine.
“Mirela, dacă citești asta, înseamnă că eu n-am mai putut să te apăr. Nu semna nimic și nu-i da lui Costel hârtiile astea. Du-le unui om care știe legea.”
Am citit ultima propoziție de trei ori.
Profira m-a strâns la piept.
— Știa, am șoptit.
— Bănuia.
— Și de ce nu mi-a spus?
— Pentru că aveai 15 ani și mama ta era bolnavă. Probabil a încercat să te țină departe până a putut.
A doua zi, învățătoarea mea a aflat ce se întâmplase.
Au urmat discuții, drumuri și o anchetă pentru situația mea.
Eu voiam un singur lucru:
— Vreau să rămân la tanti Profira.
Pentru o vreme, asta a fost problema cea mai urgentă.
Casa putea aștepta.
Eu trebuia să am unde dormi, ce mânca și să-mi termin școala.
Profira m-a primit.
Joiana a rămas și ea.
Și vaca de care râseseră toți a devenit, pentru o vreme, singurul lucru de valoare pe care îl aveam.
Mă trezeam înainte de răsărit și o mulgeam.
Profira păstra cât aveam nevoie, iar restul îl vindeam.
Primii bani i-am pus într-o cutie de tablă.
Mama făcea la fel.
Costel mă întâlnea uneori prin sat.
Nu m-a întrebat niciodată dacă am ce mânca.
Frații lui mă strigau “văcărița”.
Eu mergeam mai departe.
Nu i-am spus lui Costel despre plic.
Nici despre actele mamei.
Profira le ținea ascunse.
— Vine și vremea lor, îmi spunea.
Au trecut aproape trei ani.
Joiana îmbătrânise mult.
Într-o dimineață de primăvară n-a mai reușit să se ridice.
Am stat lângă ea până s-a făcut lumină, cu capul ei în poala mea.
Când s-a stins, am plâns mai mult decât credeam că mai pot.
Am îngropat-o sub nucul din fundul grădinii Profirei.
Vaca pe care Costel mi-o aruncase în batjocură mă ajutase să trec prin cei mai grei ani ai vieții mele.
La 18 ani, Profira a scos din nou plicul.
— Acum nu mai ești copila pe care au dat-o pe poartă.
Am mers cu toate hârtiile la un avocat din Bârlad.
A citit mult timp.
Unele documente erau vechi. Altele trebuiau verificate.
Apoi a luat foaia scrisă de mama.
— Asta este scrisă integral de ea?
— Da.
— Semnătura este a ei?
— Da.
— Mai există exemple ale scrisului ei?
— Da.
A dat încet din cap.
— Atunci avem de lucru.
Nu mi-a promis că voi primi casa într-o săptămână.
Din contră.
Mi-a explicat că trebuia verificată situația proprietății, succesiunea, documentele folosite de Costel și testamentul lăsat de mama.
— O să dureze?
— Probabil.
— Dar putem face ceva?
S-a uitat la mine.
— Da.
Atât aveam nevoie să aud.
Când Costel a primit primele acte, a venit direct la poarta Profirei.
Nu-l mai văzusem atât de furios.
— Ce-ai făcut?
Am rămas în curte.
— Ce trebuia.
— De unde ai scos hârtiile alea?
Nu i-am răspuns.
Atunci a înțeles.
— Bătrâna!
A făcut un pas spre poartă.
— Să nu te apropii de ea.
S-a oprit.
Nu mai eram fata de 15 ani care ținea o funie în palmă și nu știa unde va dormi.
— Mă-ta mi-a dat dreptul să mă ocup de toate!
— Atunci arată asta unde trebuie.
— Am hârtii semnate de ea.
— Și eu.
Pentru prima dată, Costel n-a mai râs.
A contestat tot.
A spus că mama nu fusese în stare să scrie testamentul.
A spus că Profira mă întorsese împotriva lui.
A încercat să folosească documentele semnate de mama în lunile de boală.
Au urmat verificări, termene și luni în care fiecare drum în oraș îmi strângea stomacul.
Dar, bucată cu bucată, povestea pe care Costel o spusese în ziua când mă alungase a început să se destrame.
Actele de proprietate nu spuneau ce pretinsese el.
Documentele mamei existau.
Testamentul trebuia analizat în cadrul succesiunii.
Iar frații lui nu aveau dreptul să-și împartă pur și simplu bunurile gospodăriei ca și cum le-ar fi aparținut.
Când Gheorghe și Nelu au înțeles că ar putea fi întrebați inclusiv ce se întâmplase cu animalele luate după moartea mamei, curajul lor a dispărut.
Dintr-odată, niciunul nu mai știa nimic.
— Costel ne-a spus că e în regulă.
— Noi doar l-am ajutat.
Omul pentru care râseseră de mine pe prispă rămăsese singur.
Lupta a durat aproape un an.
Aveam 19 ani când am putut, în sfârșit, să mă întorc.
În dimineața aceea am deschis lada Profirei și am scos valiza de carton.
Aceeași valiză.
Sfoara fusese schimbată, dar într-un colț se vedea încă pata de noroi din ziua în care plecasem.
Am pus-o în autobuz lângă mine.
Când am ajuns pe uliță, am coborât și am mers pe jos.
De data asta nu ploua.
Costel era pe prispă.
Exact acolo unde fusese cu patru ani înainte.
M-a văzut și s-a ridicat.
Apoi a observat valiza.
Fața i s-a schimbat.
Am intrat în curte și am pus-o jos, lângă trepte.
— Ai venit să mă dai afară?
— Nu.
S-a uitat la mine neîncrezător.
— Atunci ce vrei?
Am împins ușor valiza spre el cu piciorul.
— Ți-am adus ceva.
A privit-o din nou.
O recunoscuse.
— Ce-i asta?
M-am uitat la prispa pe care Costel și frații lui râseseră în timp ce eu stăteam în ploaie.
Apoi l-am privit drept în ochi.
— Asta ți-am lăsat eu ție.
Am făcut un pas înapoi.
— Ca să știi cum e.
Costel a plecat câteva zile mai târziu. Eu nu i-am dat zece minute, așa cum îmi dăduse el mie. Am lăsat lucrurile să se întâmple așa cum hotărâseră actele și legea.
În ziua în care a ieșit definitiv pe poartă, am intrat în odaia mamei, am scos fotografia ei din valiza de carton și am pus-o din nou pe perete.
Valiza am așezat-o apoi goală în lada de zestre.
După patru ani, pentru prima dată, nu mai aveam nimic de împachetat. Eram acasă.