Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin n-a spus nimic.
Am continuat să împachetez.
După câteva minute a ieșit din dormitor.
L-am auzit intrând în bucătărie.
— Sandu, trebuie să pleci în seara asta.
S-a făcut liniște.
Apoi Viorica:
— Poftim?
— Nu se mută aici.
— Cine a spus că se mută?
— Mamă, are haine în dulapul nostru.
Sandu a încercat să intervină.
— Cătălin, dacă deranjez…
— Da. Deranjezi.
Viorica a izbucnit.
— Pentru ea îți umilești mama?
Am ieșit pe hol.
— Nu este despre mine.
— Ba numai despre tine este! De când ai intrat în familia asta, ai vrut să mă dai la o parte.
Cătălin și-a coborât vocea.
— Mamă, ajunge.
— Atunci plec și eu!
Am văzut ezitarea lui imediat.
Exact asta știa Viorica că va funcționa.
— Unde să mă duc la vârsta mea? a continuat ea. Vrei să mă arunci în stradă?
Cătălin s-a uitat spre mine.
— Poate Sandu rămâne doar în seara asta…
Am închis ochii.
Nici cinci minute nu rezistase.
— Nu, am spus.
— E aproape zece.
— Atunci îi chemi un taxi.
Viorica a scos telefonul.
— Foarte bine. O să afle toată familia cum își dă Cătălin mama afară pentru nevastă.
În următoarea oră au început telefoanele.
O mătușă.
O verișoară.
Fratele Vioricăi.
Cătălin primea mesaje unul după altul.
„E mama ta.”
„Unde vrei să se ducă?”
„Nevasta te întoarce împotriva familiei.”
Viorica plângea în bucătărie și le povestea tuturor că după trei ani de „ajutor” eu o aruncam în stradă.
Sandu încă nu plecase.
Am terminat bagajele.
Ilinca și Rareș stăteau în camera lor.
— Plecăm? m-a întrebat Ilinca.
— Dacă trebuie.
Cătălin a auzit.
A intrat și a închis ușa.
— Nu vreau să plecați.
— Atunci rezolvă.
— Ce vrei să fac cu mama?
— Nu știu. Dar nu poate continua să locuiască aici dacă pentru ea casa noastră este și casa lui Sandu.
— Are pensie mică.
— Putem s-o ajutăm.
— Chiriile sunt mari.
— Atunci contribuim o perioadă.
A tăcut.
— Dar nu mai locuiește aici, am continuat. Pentru că problema nu mai este Sandu. Problema este că mama ta decide în casa noastră, iar tu mă rogi pe mine să mă adaptez.
Cătălin s-a așezat.
— Și dacă nu reușesc?
— Eu plec.
De data asta n-am ridicat vocea.
— Nu ca să te sperii. Plec pentru că nu vreau ca Ilinca să crească învățând că asta trebuie să accepte într-o căsnicie și nici Rareș să creadă că tăcerea unui bărbat îl scutește de responsabilitate.
A rămas mult timp tăcut.
Apoi s-a ridicat.
Sandu a plecat în noaptea aceea.
Viorica nu.
A doua zi dimineață nu vorbea cu nimeni.
După-amiază, Cătălin a venit acasă cu câteva anunțuri de chirii.
Le-a pus în fața mamei lui.
— Ce sunt astea?
— Garsoniere.
Viorica l-a privit de parcă o lovise.
— Vorbești serios?
— Da.
— După trei ani mă dai afară?
— Nu te dau în stradă. Îți găsesc o locuință și te ajut cu chiria câteva luni.
— Și dacă nu plec?
Cătălin a rămas nemișcat.
— Atunci Mariana pleacă cu copiii.
— Și alegi nevasta.
— Aleg familia pe care am construit-o.
Viorica a râs amar.
— Eu ce sunt?
— Mama mea. Și o să te ajut. Dar nu mai poți conduce casa mea ca și cum ar fi a ta.
A urmat o săptămână cumplită.
Viorica a refuzat primele garsoniere.
Una era prea mică.
Alta prea departe.
Alta „sub nivelul ei”.
Apoi a spus că se mută la Sandu.
Două zile mai târziu s-a întors furioasă: locuința lui era o garsonieră minusculă și, dintr-odată, relația lor nu mai părea suficient de romantică pentru traiul în doi.
În cele din urmă, Cătălin a găsit o garsonieră la câteva stații de noi.
Curată, modestă, mobilată.
I-a plătit garanția și a promis că o ajută cu o parte din chirie șase luni.
Viorica a acceptat.
Nu pentru că era de acord cu mine.
Ci pentru că alternativa era să-și plătească singură altceva.
În ziua mutării, Sandu a venit s-o ajute.
Eu nu m-am implicat.
Când ultima sacoșă a ieșit pe ușă, Viorica s-a întors spre Cătălin.
— Sper că ești mulțumit.
— Nu sunt, mamă.
A privit spre mine.
— Dar trebuia să fac asta de mult.
Viorica a plecat fără să-mi spună la revedere.
În seara aceea, copiii au dormit în camerele lor.
Eu și Cătălin am rămas în dormitor.
Valizele mele erau încă lângă dulap.
— Le desfaci? m-a întrebat.
— Da.
A inspirat ușurat.
— Dar ascultă-mă bine.
M-am întors spre el.
— Dacă mai dai vreodată cuiva dreptul să decidă în casa noastră sau asupra copiilor fără să vorbești cu mine, nu mai scot valizele ca să te sperii. Plec.
— Am înțeles.
— Nu vreau să înțelegi doar în seara asta.
— Știu.
Nu i-am spus că totul era reparat.
Nu era.
Trei ani în care mă lăsase singură în fața mamei lui nu dispăreau într-o săptămână.
Dar am rămas împreună.
Viorica s-a mutat definitiv în garsonieră. Cătălin a ajutat-o cu chiria în cele șase luni promise, apoi și-a plătit singură cheltuielile. Sandu a continuat s-o viziteze, dar n-a mai dormit niciodată în casa noastră.
Iar Cătălin n-a mai dat nimănui cheia, o cameră sau dreptul de a hotărî pentru copii fără să discutăm amândoi.
În noaptea aceea am golit cele două valize și le-am pus înapoi în dulap.
Nu pentru că uitasem ce se întâmplase, ci pentru că, de data asta, omul care trebuia să plece din casa mea nu mai eram eu.