Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am apăsat pe anunț.
Prima fotografie era făcută din fața casei.
A doua, din sufragerie.
A treia, din bucătărie.
Am început să derulez.
Dormitorul de oaspeți.
Camera în care crescuse Andrei.
Curtea.
Masa rotundă de lângă cais.
Douăzeci și una de fotografii.
Cineva mersese prin casa mea și fotografiase fiecare cameră fără să-mi spună.
Dormitorul meu nu apărea.
Măcar atât.
M-am uitat la data publicării.
Cinci zile în urmă.
Adică după ce spusesem foarte clar că nu mă mut.
Prețul era 218.000 de euro.
Sub fotografii scria că proprietatea urma să fie disponibilă din aprilie și că se puteau programa vizionări.
Am lăsat telefonul pe masă.
Nu știu cât timp am rămas acolo.
Până la urmă m-am ridicat și m-am dus în sufragerie.
M-am uitat în jur.
Acum înțelegeam.
Fotografiile dispărute de pe raft.
Perna luată de pe fotoliul lui Mihai.
Lucrurile mutate.
Nu fusese doar dorința Ralucăi de a face casa „mai aerisită”.
Pregătiseră camerele pentru fotografii.
La 18:20 am auzit cheia în ușă.
Andrei a intrat primul.
Raluca venea după el, vorbind la telefon.
— Da, sigur, putem sâmbătă la doisprezece.
M-am ridicat.
Ea a continuat:
— Proprietara este flexibilă.
— Închide telefonul.
Raluca s-a oprit.
Andrei s-a uitat la mine.
Apoi la ea.
Din nou privirea aceea dintre ei.
De data asta nu m-a mai făcut să mă îndoiesc de mine.
M-a enervat.
— Închide telefonul, am repetat.
— Te sun eu înapoi, a spus Raluca.
A închis.
— Ana, ce s-a întâmplat?
Am întors telefonul spre ei.
Anunțul era deschis.
Raluca n-a părut suficient de surprinsă.
Andrei și-a frecat fruntea.
— Mamă, putem explica.
— Cine a făcut fotografiile?
Tăcere.
— V-am întrebat cine a fotografiat casa mea.
Raluca și-a lăsat geanta jos.
— Eu.
— Când?
— În ultimele zile.
— Cu acordul cui?
— Ana, nu am vândut nimic.
Am râs scurt.
— Nu asta te-am întrebat.
— Doar am vrut să vedem cât valorează.
— Ați pus-o pe internet.
— Am testat piața.
M-am uitat la ea.
— Ai testat piața cu casa mea?
— Nu trebuie să spui așa.
— Cum trebuie să spun?
Andrei a intervenit:
— Mamă, nimeni nu poate vinde casa fără tine.
— Atunci scoateți anunțul.
— Sigur.
— Acum.
Raluca a oftat.
— Nu putem lua toate deciziile emoțional.
— Eu pot.
M-am uitat direct la ea.
— Casa este a mea.
Pentru prima dată, Andrei și-a ridicat capul brusc.
Schimbarea de pe fața lui a fost mică.
Dar am văzut-o.
Și n-am uitat-o.
În noaptea aceea n-am dormit în dormitor.
M-am așezat în fotoliul lui Mihai cu o pătură peste genunchi.
Casa trosnea în jurul meu.
Țevile.
Frigiderul.
Vântul în burlan.
De la etaj am auzit un sertar deschizându-se.
Apoi închizându-se.
Pe la două dimineața m-am ridicat.
Nu știu de ce.
Poate pentru că voiam să mă asigur că actele casei erau acolo.
Biroul lui Mihai devenise după moartea lui locul în care puneam tot ce nu știam dacă trebuie păstrat sau aruncat.
Facturi vechi.
Cabluri.
Fotografii.
Un glob de Crăciun spart.
Actele casei erau într-un dosar albastru, în sertarul de jos al unui dulap metalic.
Am tras de sertar.
S-a blocat.
Am tras mai tare.
S-a deschis brusc.
Dosarul era acolo.
Dar deasupra lui se afla o mapă transparentă pe care nu o mai văzusem.
Am scos-o.
Înăuntru erau copii după buletinul meu.
O copie după certificatul de deces al lui Mihai.
Câteva documente personale.
Și un contract de rezervare.
Am citit adresa.
Era apartamentul pe care Raluca mi-l pusese în față la micul dejun.
Am întors paginile.
Pe ultima era un loc pentru semnătura mea.
Gol.
Sub el, cineva scrisese cu pix albastru:
„Mama semnează vineri.”
Am simțit cum îmi amorțesc degetele.
Nu era o idee.
Nu era o variantă.
Ei merseseră deja mai departe.
Am pus contractul pe birou.
Apoi am deschis dosarul albastru cu actele casei.
Actul de proprietate era acolo.
Numele meu.
Numele lui Mihai.
Casa noastră.
În spatele lui am găsit un plic mic, îngălbenit.
Pe el era scrisul soțului meu.
L-aș fi recunoscut dintre o mie.
„Pentru Ana, dacă se grăbesc.”
M-am așezat.
Am citit din nou.
„Dacă se grăbesc.”
Nu știam despre cine vorbea.
Am deschis plicul.
Înăuntru era o foaie mică.
Patru cuvinte.
Atât.
„Nu-i da lui Andrei.”
Am rămas cu hârtia în mână.
Am citit-o din nou.
Și din nou.
Apoi am găsit documentul prins în spatele ei.
Era o copie după un act făcut cu opt ani înainte.
Am început să citesc.
Nu am înțeles fiecare formulare.
Dar am înțeles cifrele.
65.000 de euro.
Mihai îi dăduse lui Andrei 65.000 de euro.
M-am uitat la dată.
Cu opt ani înainte.
Eu nu știusem nimic.
Am continuat.
Documentul consemna că banii reprezentau ajutorul patrimonial oferit de tatăl lui și stabilea foarte clar că Andrei nu urma să aibă pretenții asupra casei cât timp eu trăiam acolo.
Mi s-a făcut frig.
Nu din cauza banilor.
Din cauza faptului că Mihai anticipase ceva.
Pe marginea unei copii scrisese:
„A plâns. I-am dat. Să nu te păcălească.”
Am închis ochii.
— Mihai…
Mi-a ieșit numele lui cu voce tare.
Soțul meu nu-mi spusese.
Nici fiul meu.
Dimineața am pus mapa transparentă pe masa din bucătărie.
Raluca făcea omletă.
Andrei era deja așezat.
Nu avea laptopul în față.
— Mamă, trebuie să vorbim.
Am pus mapa pe masă.
— Despre vineri?
Raluca a încremenit.
Andrei s-a uitat la documente.
— Unde ai găsit astea?
— În casa mea.
Raluca a stins aragazul.
— Ana, lucrurile au mers prea repede. Recunosc.
— Prea repede?
— Apartamentul era o ocazie.
— Pentru cine?
— Pentru tine.
— Eu nu-l vreau.
— Pentru că nu l-ai văzut.
— Nu trebuie să văd altă casă ca să știu că vreau să rămân în a mea.
Andrei a oftat.
— Mamă, casa asta are patru dormitoare.
— Știu câte dormitoare are.
— Ești singură.
— Știu și asta.
— Vine copilul.
— Știu și asta.
— Atunci de ce trebuie să transformi totul într-un conflict?
M-am uitat la el.
— Eu?
Am scos copia actului de acum opt ani.
— Tu ai știut de banii ăștia?
Fața lui s-a schimbat.
Raluca s-a întors spre el.
— Ce bani?
Atunci am înțeles.
Ea nu știa.
Am pus documentul lângă farfuria lui.
— Șaizeci și cinci de mii de euro.
Raluca a luat foaia înaintea lui.
— Ce este asta?
Andrei s-a ridicat.
— Nu acum.
— Ba acum.
Raluca citea.
— Tatăl tău ți-a dat 65.000 de euro?
Andrei și-a băgat mâinile în buzunare.
— A fost demult.
— Pentru ce?
— Nu contează.
Raluca a ridicat ochii.
— Ba contează. Mie mi-ai spus că părinții tăi nu te-au ajutat niciodată.
Andrei s-a uitat urât spre mine.
— Tata mi-a promis că nu-ți spune.
— Tata nu mai este aici.
— Exact!
A lovit masa cu palma.
Raluca a tresărit.
— Exact! Tata nu mai este aici, iar tu stai singură într-o casă cu patru dormitoare în timp ce noi plătim chirie și avem un copil pe drum!
Acolo era.
În sfârșit.
Nu grija pentru mine.
Nu scările.
Nu curățenia.
Nu faptul că locuința era prea mare.
Chiria lor.
Casa mea.
M-am uitat la fiul meu.
— Ai primit 65.000 de euro.
— Cu opt ani în urmă!
— Și?
— Banii ăia s-au dus!
— Unde?
— Nu este treaba ta.
Raluca a întors capul spre el.
— Ba cred că începe să fie și treaba mea.
Andrei s-a întors spre ea.
— Nu te băga.
— Nu mă băga?
A ridicat documentul.
— Noi discutăm de luni întregi că nu ne permitem o casă, iar tu mi-ai spus că ai tăi nu te-au ajutat niciodată!
— Erau alte vremuri.
— Ce ai făcut cu 65.000 de euro?
— Raluca, termină!
M-am uitat la ea.
Nu o iertam pentru ce făcuse.
Ea fotografiase casa.
Ea pusese anunțul.
Ea pregătise apartamentul.
Dar pentru prima dată vedeam că și ea descoperea o minciună.
Am scos foaia mică din buzunarul halatului.
— Mai este ceva.
I-am întins-o lui Andrei.
N-a luat-o.
Raluca s-a apropiat și a citit.
„Nu-i da lui Andrei.”
Fiul meu s-a albit.
— Era bolnav când a scris asta.
— Documentul este de acum opt ani.
— Tata a fost mereu de partea ta.
— Nu despre părți este vorba.
— Patru cuvinte?
A luat hârtia.
— Pentru patru cuvinte mă arunci?
A mototolit-o.
Am întins mâna.
— Dă-mi-o.
A aruncat-o pe masă.
Am luat-o și am netezit-o încet.
Urmele degetelor lui rămăseseră în hârtie.
— Nu te arunc pentru patru cuvinte.
M-am uitat la el.
— Îți cer să pleci pentru ceea ce ai făcut tu.
Raluca a ridicat privirea.
Andrei a râs.
— Serios?
— Da.
— Unde să mergem?
— Sunteți adulți.
— Raluca este însărcinată.
— Știu.
— Sunt fiul tău.
— Știu și asta.
— Și ne dai afară?
— V-am primit aici ca să vă ajut.
Am arătat spre mapa de pe masă.
— Nu ca să-mi fotografiați casa, s-o puneți la vânzare și să pregătiți contractul apartamentului în care ați hotărât că trebuie să mă mut.
— Nu am vândut nimic!
— Pentru că nu puteți fără mine.
Tăcere.
— Iar eu spun nu.
Raluca s-a așezat.
— Ana…
— Tu ai făcut fotografiile?
A coborât privirea.
— Da.
— Tu ai publicat anunțul?
— Da.
— Atunci și tu pleci.
A început să plângă.
— Eu am crezut că, dacă vezi apartamentul…
— Nu.
Am oprit-o.
— Ai crezut că dacă împingi lucrurile suficient de departe, eu voi ceda ca să nu fac scandal.
N-a răspuns.
— Nu cedez.
Le-am dat câteva zile să-și strângă lucrurile.
Nu le-am aruncat hainele în stradă.
Nu am chemat poliția.
Nu am făcut spectacol.
Am sunat însă un avocat.
I-am arătat anunțul.
Contractul.
Documentele.
Mi-a spus să nu semnez nimic, să păstrez toate dovezile și să-mi protejez actele și accesul la casă.
Exact asta am făcut.
Anunțul a dispărut în aceeași zi.
Andrei n-a vorbit aproape deloc cu mine.
Raluca era mai mult închisă în cameră.
În ultima seară, a venit singură în bucătărie.
— Ana…
— Da?
— Nu am știut de bani.
— Te cred.
A început să plângă.
— Dar am știut de restul.
— Știu.
— Mi-am spus că este mai bine pentru toată lumea.
— Nu.
Am privit-o.
— Era mai bine pentru voi.
A dat din cap.
— Da.
Pentru prima dată nu încercase să îmbrace adevărul în altceva.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
— Pentru ce?
— Pentru că vine un copil și voi doi aveți lucruri mult mai importante de rezolvat decât casa mea.
A doua zi au plecat.
După ce au ieșit, am schimbat yala.
Nu pentru că mă temeam că Andrei avea să spargă ușa.
Ci pentru că nu mai voiam ca cineva să poată intra în casa mea doar pentru că, la un moment dat, îi dădusem o cheie.
În prima seară singură, casa mi s-a părut uriașă.
Prea liniștită.
Am intrat în sufragerie.
Fotoliul lui Mihai era lângă fereastră.
Dar lipsea ceva.
Perna brodată de mama.
Am început s-o caut.
Am găsit-o în garaj, într-un sac negru, sub niște reviste de amenajări.
Era murdară într-un colț.
Am scuturat-o.
Am șters-o.
Și am pus-o înapoi pe fotoliu.
Era urâtă.
Foarte urâtă.
Portocaliul acela nu se potrivea cu nimic.
Mihai făcea mereu glume despre ea.
„Perna asta se vede și de pe Lună.”
Am zâmbit.
Apoi m-am așezat în fotoliu.
Pielea de pe brațul drept era tocită și lucioasă exact unde își ținuse el mâna.
Am scos din buzunar hârtia mototolită.
O netezisem cât putusem.
„Nu-i da lui Andrei.”
Patru cuvinte.
Nu erau o poruncă venită din mormânt.
Nici nu aveam nevoie de permisiunea soțului meu mort ca să hotărăsc ce fac cu proprietatea mea.
Dar acum înțelegeam de ce le scrisese.
Mihai își ajutase deja fiul.
Mult.
Și, probabil, văzuse în Andrei ceva ce eu refuzasem ani întregi să văd.
Am pus hârtia înapoi în dosar.
Casa a rămas a mea.
Nu pentru că aveam nevoie de patru dormitoare.
Poate că într-o zi chiar voi vinde.
Poate voi cumpăra ceva mai mic.
Poate mă voi muta aproape de sora mea.
Nu știu.
Dar dacă se va întâmpla, va fi pentru că eu am hotărât.
Nu pentru că cineva mi-a mutat lucrurile puțin câte puțin până când a început să creadă că mă poate muta și pe mine.
În seara aceea am aprins veioza de lângă fotoliul lui Mihai.
Perna portocalie arăta îngrozitor.
Am lăsat-o exact acolo.