Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Victor Damian? a repetat Andrei.
— Da.
Victor îi ținea încă mâna.
O strângere normală.
Fără zâmbete ironice.
Fără demonstrații.
Andrei a fost primul care și-a retras mâna.
— Sigur… ne-am auzit la telefon.
— Da, a răspuns Victor.
Atât.
M-am uitat la fostul meu soț.
Cu două minute înainte îmi analizase rochia și bărbatul de lângă mine cu zâmbetul acela pe care îl cunoșteam atât de bine.
Acum încerca să-și recapete expresia.
— Nu știam că voi doi vă cunoașteți.
Victor s-a uitat spre mine.
— Ne cunoaștem de ceva vreme.
— Opt luni, am spus.
Andrei a clipit.
— Interesant.
Nu era.
Pentru el era orice, numai interesant nu.
Cătălina s-a apropiat.
— Andrei?
El s-a întors.
— Da?
— Nu mă prezinți?
Am zâmbit.
— Irina.
Cătălina mi-a întins mâna.
— Cătălina. Mă bucur că ai venit.
Părea sinceră.
Asta m-a surprins.
— Mulțumesc pentru invitație.
Privirea ei a trecut spre Victor.
— Victor Damian.
I-a sărutat politicos mâna.
— Încântată.
Andrei și-a umezit buzele.
— Victor este…
S-a oprit.
Cătălina s-a uitat spre el.
— Este?
Victor a intervenit calm.
— Am avut câteva discuții profesionale cu Andrei.
— A, de la firmă?
Andrei a răspuns imediat:
— Da. Exact.
Apoi s-a uitat spre Victor.
— Dar nu cred că este momentul să vorbim despre afaceri.
— Nici eu.
Andrei a părut ușurat.
Doar pentru o secundă.
Victor a continuat:
— Luni este suficient.
Zâmbetul i-a dispărut iar.
— Luni?
— Da.
Victor și-a potrivit discret manșeta.
— Cred că atunci trebuie să discutăm mai aplicat. Sunt câteva lucruri care nu mai pot fi amânate.
Cătălina și-a întors capul spre Andrei.
— Ce lucruri?
— Nimic important.
Victor n-a spus nimic.
Nici eu.
Și tocmai tăcerea noastră făcea răspunsul lui Andrei să sune și mai prost.
— Mă scuzați, a spus el. Trebuie să salut niște invitați.
S-a întors și a plecat.
Cătălina a rămas o clipă.
— Îmi cer scuze. E foarte stresat.
— Este nunta lui, am spus. E normal.
A zâmbit.
— Sper să vă simțiți bine.
— Mulțumim.
A plecat după el.
Am rămas cu Victor.
— Ești bine? m-a întrebat.
— Da.
— Sigur?
M-am uitat după Andrei.
— Mai bine decât credeam.
Victor a dat din cap.
Nu m-a întrebat nimic altceva.
Asta îmi plăcea la el.
Nu transforma fiecare moment într-o ocazie de a-mi spune ce ar trebui să simt.
Ne-am așezat la masa noastră.
În jur, nunta continua.
Muzică.
Pahare.
Râsete.
Ospătari care treceau printre mese.
Andrei revenise lângă Cătălina.
Zâmbea din nou.
Numai că eu îl cunoșteam.
Își atingea prea des manșeta stângă.
Făcea asta când era neliniștit.
După aproximativ douăzeci de minute, un bărbat de la o masă apropiată s-a ridicat și a venit spre Victor.
— Domnule Damian, felicitări.
Victor s-a ridicat.
Au dat mâna.
— Mulțumesc.
— Am aflat azi că s-a închis.
Am văzut cum Andrei, aflat la câțiva metri, și-a întors capul.
Victor a observat și el.
— Prefer să discutăm luni.
— Sigur. Sigur.
Bărbatul s-a retras.
Eu am luat o gură de apă.
— A început.
Victor s-a uitat la mine.
— Ce?
— Să afle lumea.
— Era inevitabil.
Avea dreptate.
Tranzacția nu era secretă.
Doar că fusese finalizată foarte recent.
Victor negociase de luni bune, împreună cu alți investitori, preluarea pachetului majoritar al companiei în care Andrei își construise aproape toată cariera din ultimii ani.
Nu venise la nuntă să anunțe asta.
Și cu atât mai puțin pentru mine.
Tranzacția ar fi existat indiferent dacă eu îl cunoșteam sau nu.
Asta era important.
Victor nu cumpărase o companie ca să-mi răzbune divorțul.
Eu nu-i cerusem să-i facă nimic lui Andrei.
De fapt, când aflasem pentru prima dată despre negocieri, aproape că nu-mi venise să cred coincidența.
— Tu știai că Andrei lucrează acolo? îl întrebasem.
— Știam numele.
— Și?
Victor ridicase din umeri.
— Și nimic. Compania are câteva sute de angajați și o conducere care va fi evaluată după aceleași criterii.
Atât.
Nici atunci nu-mi promisese că Andrei va pierde ceva.
Nici eu nu voiam asta.
Dar Andrei nu știa toate aceste lucruri.
El vedea doar atât:
Fosta lui soție venise la nunta lui alături de omul care, de luni, urma să aibă un cuvânt greu de spus în compania în jurul căreia el își construise statutul.
Și îl rodea.
Am văzut asta toată seara.
La un moment dat, telefonul lui a început să vibreze.
L-a verificat.
Apoi din nou.
Câțiva invitați făceau același lucru.
Nu s-a oprit muzica.
N-a făcut nimeni vreun anunț.
Nu s-a întâmplat nimic spectaculos.
Doar informația circula.
Din om în om.
Din telefon în telefon.
Cătălina a observat.
S-a apropiat de el.
Nu auzeam ce-i spunea.
Andrei îi răspundea scurt.
Ea a aruncat o privire spre masa noastră.
Apoi din nou spre el.
Victor s-a aplecat spre mine.
— Dacă vrei să plecăm, plecăm.
— Nu încă.
— Bine.
Nu venisem să fug după zece minute.
Dar nici nu voiam să stau până dimineața ca să asist la neliniștea lui Andrei.
După felul principal, am ieșit pe terasă.
Aveam nevoie de aer.
Era frig.
M-am sprijinit de balustradă.
După mai puțin de un minut, ușa s-a deschis.
Nu trebuia să mă întorc ca să știu cine era.
— Tu ai știut.
Vocea lui Andrei.
M-am întors.
Ținea o țigară aprinsă.
Nu-l mai văzusem fumând de ani.
— Despre ce?
— Nu face asta.
— Ce anume?
— Damian.
Am rămas tăcută.
— Știai că el cumpără compania.
— Știam.
Andrei a tras din țigară.
— Și ai venit cu el aici.
— Da.
— La nunta mea.
— Tu m-ai invitat.
A râs scurt.
— Serios?
— Foarte.
— Ai venit ca să mă faci de râs.
M-am uitat la el.
Pentru prima dată după divorț, nu simțeam nevoia să mă apăr.
— Nu, Andrei.
— Atunci de ce?
— Pentru că m-ai invitat.
— Nu te mai preface.
S-a apropiat un pas.
— Ai știut exact ce se va întâmpla când lumea îl vede aici.
— Eu nici măcar nu știam cine dintre invitații tăi știe că tranzacția s-a închis.
— Dar sperai să afle.
— Nu.
— Minți.
Am oftat.
— Vezi? Exact asta făceai și când eram căsătoriți.
— Ce?
— Îmi spuneai ce simt. Ce gândesc. De ce fac ceva.
— Pentru că te cunosc.
— M-ai cunoscut.
A rămas tăcut.
— Este o diferență.
A aruncat scrumul.
— Tot la fel ești.
Am zâmbit obosit.
— Cum?
— Te victimizezi.
Acolo aproape că am râs.
— Andrei, eu nu ți-am spus nimic despre divorț în seara asta.
— Nici nu trebuie.
— Tu ai venit după mine.
— Pentru că ai transformat nunta mea într-o demonstrație.
— Nu.
Am făcut un pas spre el.
— Tu m-ai sunat cu două zile înainte ca să-mi spui să nu fac scandal.
A tăcut.
— Tu m-ai invitat.
— Din politețe.
— Exact.
Am dat din cap.
— Și eu am venit.
— Cu el.
— Cu partenerul meu.
Cuvântul l-a deranjat.
Am văzut.
— De când?
— Nu este treaba ta.
A râs.
— Acum opt luni numărai banii până la salariu.
Am simțit lovitura.
Știa exact unde să apese.
Ani întregi fusese foarte bun la asta.
— Da.
— Și acum vii la brațul lui Damian.
— Da.
— Convenabil.
Am rămas câteva secunde uitându-mă la el.
Altădată replica aceea m-ar fi distrus.
M-aș fi întrebat dacă oamenii din salon gândeau la fel.
Dacă Victor mă considera inferioară.
Dacă rochia mea era suficient de bună.
Dacă aveam dreptul să fiu acolo.
Acum nu.
— Știi care este diferența dintre noi doi?
Andrei și-a încrucișat brațele.
— Spune-mi.
— Victor m-a cunoscut când număram banii până la salariu.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Știa exact unde locuiam. Știa că mă întorsesem temporar la mama. Știa că încercam să-mi reconstruiesc viața.
Am făcut o pauză.
— Și nu m-a făcut niciodată să mă simt mică pentru asta.
Andrei și-a întors privirea.
— Foarte emoționant.
— Nu trebuie să fie pentru tine.
— Atunci ce vrei de la mine?
— Nimic.
S-a uitat din nou la mine.
Cred că acela a fost răspunsul pe care l-a suportat cel mai greu.
— Nimic?
— Nimic.
— Și compania?
— Ce este cu ea?
— Ce i-ai spus despre mine?
Am rămas uimită.
— Crezi că Victor a cumpărat o companie ca să se răzbune pe fostul meu soț?
— Nu știu ce să cred.
— Atunci vorbește cu el luni.
— Irina…
— Eu nu lucrez acolo. Nu sunt acționar. Nu iau decizii despre funcția ta.
A tras din țigară.
— Dar ai putea să-i spui lucruri.
— Aș putea.
— Și?
— Nu am de gând.
S-a uitat lung la mine.
— De ce?
— Pentru că nu mai vreau nimic de la tine.
Am simțit aerul rece în piept.
— Nici bani. Nici scuze. Nici răzbunare.
Apoi am spus ceea ce, poate, venisem fără să știu să-i spun:
— Tu m-ai chemat aici ca să-mi arăți ce ai câștigat după mine.
Andrei nu s-a mișcat.
— Eu doar n-am mai venit femeia pe care ai lăsat-o.
Ușa terasei s-a deschis.
Cătălina.
S-a oprit când ne-a văzut.
— Andrei, te caut de zece minute.
— Vin imediat.
Ea nu a plecat.
— Cine este Victor Damian?
Andrei și-a închis ochii pentru o secundă.
— Ți-am spus. Un om cu care am discutat profesional.
— Nu asta te-am întrebat.
M-am uitat spre ea.
Nu părea furioasă pe mine.
Părea neliniștită.
— Cătălina, am spus, cred că ar trebui să discutați voi doi.
Andrei s-a întors spre mine.
— Nu pleca.
Aproape că am zâmbit.
Cu două zile înainte îmi spusese să nu-i stric seara.
Acum nu voia să plec înainte să-i rezolv situația.
— Nu este discuția mea.
Am trecut pe lângă Cătălina.
Ea s-a dat la o parte.
— Irina?
M-am oprit.
— Da?
— Tranzacția despre care vorbesc oamenii… s-a încheiat?
M-am uitat spre Andrei.
Apoi spre ea.
— Da.
— Și Victor…
— Face parte din grupul care a preluat pachetul majoritar.
Fața ei s-a schimbat.
S-a întors spre Andrei.
— Și tu știai?
— Știam că există negocieri.
— Dar nu mi-ai spus.
— Pentru că nu era sigur.
— Acum este?
N-am mai rămas.
Nu voiam să asist.
Nu știam ce își spuseseră unul altuia despre bani, companie sau viitor.
Și, sincer, nu era problema mea.
M-am întors în salon.
Victor vorbea cu un bărbat mai în vârstă.
Când m-a văzut, a încheiat conversația și a venit spre mine.
— Totul bine?
M-am gândit.
— Da.
Și chiar era.
— Vrei să rămânem?
Am privit în jur.
Florile.
Candelabrele.
Mesele.
Oamenii.
Locul în care, cu doar câteva luni înainte, mi-aș fi petrecut fiecare secundă întrebându-mă cine mă judecă.
— Nu.
Victor a dat din cap.
— Plecăm.
Atât.
Nu:
„Ești sigură?”
Nu:
„Mai stăm să vedem ce face Andrei?”
Nu:
„Ți-am spus eu.”
Mi-a adus haina.
Am salutat gazdele apropiate de ieșire.
Cătălina și Andrei nu se întorseseră încă de pe terasă.
Am plecat înainte de tort.
Afară era frig.
Am tras aer adânc.
Victor s-a uitat la mine.
— Regreți că ai venit?
M-am gândit câteva secunde.
— Nu.
— Pentru că l-ai văzut speriat?
Am clătinat din cap.
— Nu.
— Atunci?
M-am uitat înapoi spre luminile salonului.
— Pentru că am intrat acolo convinsă că trebuie să-i demonstrez ceva.
— Și?
— Și am plecat înțelegând că nu mai trebuie.
Victor mi-a deschis portiera.
— Sună bine.
Am zâmbit.
— Este.
Luni nu l-am întrebat ce s-a întâmplat cu Andrei.
Nici marți.
Victor nu mi-a povestit lucruri confidențiale despre companie.
Și eu nu i-am cerut.
Știam doar că noua conducere urma să analizeze managementul, contractele și rezultatele, așa cum fusese stabilit înainte de nuntă.
Dacă Andrei avea să-și păstreze poziția, trebuia să fie pentru munca lui.
Dacă urma să o piardă, trebuia să fie tot pentru munca lui.
Nu pentru mine.
Asta conta.
Câteva săptămâni mai târziu am găsit invitația de nuntă într-un sertar.
Am ținut-o câteva secunde.
Apoi am aruncat-o.
Nu cu furie.
Pur și simplu nu mai aveam nevoie de ea.
Mult timp după divorț am crezut că ziua în care mă voi vindeca va fi ziua în care Andrei va pierde ceva.
Banii.
Funcția.
Femeia de lângă el.
Prestigiul.
M-am înșelat.
Vindecarea n-a venit când i-am văzut zâmbetul dispărând după ce a auzit numele lui Victor.
A venit când am înțeles că, indiferent ce urma să se întâmple cu Andrei luni dimineață, eu nu mai aveam nevoie să aflu ca să-mi fie bine.
El mă invitase la nunta lui convins că încă putea să-mi arate cât de sus ajunsese și cât de jos rămăsesem eu.
Am plecat înainte de tort.
Nu pentru că mă învinsese.
Și nici pentru că eu îl învinsesem pe el.
Ci pentru că, în sfârșit, nu mai participam la concurs.