Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Sunt extrasele de cont, Marius. Ale mele și ale tale. Și facturile pentru lucrurile pe care tocmai le-ai încărcat în camion.
Soțul meu răsfoi foile, încruntându-se.
— Și ce dacă? Eu am plătit canapeaua, televizorul și electrocasnicele!
— Din contul tău, da. Dar uită-te și la cheltuielile pe care le-am plătit eu în aceeași perioadă.
Doina se băgă imediat între noi.
— Nu începe cu socotelile! Băiatul meu câștigă de două ori cât tine!
— Tocmai de aceea, Doina, ar trebui să vă uitați mai atent la cifre.
Am scos din plic un tabel cu cheltuielile noastre din ultimii opt ani. Nu era făcut la întâmplare. Îl pregătisem folosind extrase bancare și facturi păstrate de-a lungul căsniciei.
— Marius, tu ai plătit mobila și electrocasnicele. Eu am plătit utilitățile, cumpărăturile, impozitele, asigurările, reparațiile și mare parte din renovarea casei. Numai pentru acoperiș am achitat 28.000 de lei din economiile mele.
— Și ce vrei să demonstrezi?
— Că amândoi am contribuit la viața noastră. Și că faptul că o factură este pe numele tău nu înseamnă automat că bunul este numai al tău.
Doina izbucni în râs.
— Auzi, Marius? Acum vrea să-ți ia și televizorul!
— Nu vreau televizorul, Doina. Vreau să nu mă obligați să semnez o minciună.
Marius aruncă foile pe pervaz.
— Irina, am terminat. Lucrurile sunt deja în camion. Nu mai pierd vremea cu tine.
— Poți pleca. Nu te-am oprit nici până acum.
— Și dacă nu semnezi?
— Atunci vom stabili legal ce bunuri sunt comune și cum se împart. Am discutat deja cu un avocat specializat în divorțuri și partaj.
Doina făcu un pas spre mine.
— Deci asta pregăteai tu de trei luni! Îl pândeai pe băiatul meu!
— Nu, Doina. Mă pregăteam pentru ziua în care aveați să faceți exact ce faceți acum.
Marius mă privi pentru prima dată fără zâmbetul acela arogant.
— Și casa? Ce-ai făcut cu casa?
Am scos din plic copia certificatului de moștenitor și extrasul de carte funciară.
— Nimic. Casa este a mea, moștenită de la bunica înainte să ne căsătorim. A fost și a rămas pe numele meu.
— Dar eu am băgat bani aici!
— Și eu. Dacă ai dovezi pentru investițiile făcute, le discutăm la partaj, împreună cu toate celelalte contribuții. Dar asta nu te face proprietarul casei.
Doina se înroși.
— Marius, nu mai sta la discuții! Ia tot și plecăm!
— Mamă, taci puțin! izbucni el.
Era prima dată în opt ani când îl auzeam vorbindu-i astfel.
Am luat foaia pe care voia să mă oblige s-o semnez și i-am întins-o înapoi.
— Asta nu semnez. Dacă vrei o despărțire civilizată, discutăm prin avocați. Dacă vrei scandal, tot acolo ajungem, numai că va dura mai mult.
Marius a mototolit hârtia.
— O să regreți că te-ai pus cu mine!
— Poate. Dar nu mai regret că te las să pleci.
A ieșit trântind ușa, iar Doina l-a urmat, bombănind că sunt o femeie nerecunoscătoare.
După ce camionul a plecat, m-am așezat pe podeaua sufrageriei. Casa era aproape goală. Nu aveam canapea, televizor sau pat. Dar pentru prima dată după multe luni, nu mai auzeam vocea Doinei spunându-mi că nu sunt destul de bună pentru fiul ei.
Am plâns atunci. Nu de dorul lui Marius, ci de oboseală. Opt ani încercasem să dovedesc că merit respect într-o casă care fusese a mea înainte să-l cunosc.
A doua zi, avocatul meu i-a trimis lui Marius o notificare prin care îi cerea să păstreze bunurile ridicate până la clarificarea situației și să nu le înstrăineze.
Au urmat discuții tensionate. Marius susținea că toate lucrurile erau ale lui. Eu am prezentat documentele privind veniturile și contribuțiile noastre. Avocații ne-au explicat că bunurile cumpărate în timpul căsătoriei, în regimul comunității legale, sunt în principiu comune, chiar dacă au fost achitate din contul unuia dintre soți.
Marius a înțeles atunci că nu era suficient să arate facturile pe numele lui.
Mai mult, mașina pe care o luase era cumpărată în rate în timpul căsătoriei. Trebuiau lămurite atât valoarea ei, cât și obligațiile de plată rămase.
După câteva săptămâni, m-a sunat.
— Irina, trebuie să discutăm. Mama spune că ai făcut totul ca să mă lași fără bani.
— Marius, mama ta poate spune ce vrea. Eu vreau doar partea care mi se cuvine.
— Nu credeam că o să ajungem aici.
— Nici eu nu credeam că o să-mi scoți frigiderul din casă.
A tăcut.
— Uite, poate am exagerat…
— Ai venit cu hamalii și cu mama ta ca să mă umilești. Nu a fost o exagerare de moment. A fost o decizie.
— Și ce vrei acum?
— Să terminăm divorțul și să împărțim corect bunurile. Atât.
În cele din urmă, am ajuns la o înțelegere prin avocați. Marius a păstrat mașina și o parte dintre bunurile ridicate, asumându-și obligațiile aferente. Eu am primit o sumă compensatorie pentru partea mea din bunurile comune și am recuperat câteva obiecte pe care le doream înapoi.
Casa a rămas a mea. Nici nu fusese vreodată altfel.
Cu banii primiți și cu economiile mele, am cumpărat mobilă nouă. Nu luxoasă, dar aleasă de mine. Am pus o canapea luminoasă în sufragerie și un pat nou în dormitor.
Într-o după-amiază, Doina a apărut la poartă.
— Irina, trebuie să vorbim.
Am rămas în prag.
— Despre ce?
— Marius e foarte supărat. Spune că ai luat prea mult la partaj.
— Marius a semnat înțelegerea după ce a discutat cu avocatul lui.
— Dar totuși… după opt ani, puteai să fii mai înțelegătoare.
Am privit-o fără să ridic vocea.
— Doina, îți amintești ce mi-ai spus când plecați cu camionul? Că am intrat în căsnicie fără nimic important?
A întors privirea.
— Eram nervoasă.
— Eu am intrat în căsnicie cu o casă, un serviciu și încredere în fiul tău. Casa și serviciul le am și acum. Încrederea am pierdut-o.
Doina a oftat.
— Deci nu mai există nicio șansă să vă împăcați?
— Nu. Divorțul este încheiat.
N-a mai insistat. S-a întors și a plecat.
Am închis poarta și am intrat în sufragerie. Pe perete, în locul televizorului uriaș pe care Marius îl luase, pusesem o fotografie cu bunica mea, în fața casei, cu mulți ani în urmă.
Mi-am amintit ce îmi spusese când eram copil.
— Irina, să nu lași pe nimeni să te facă musafir în propria ta casă.
Atunci nu înțelesesem cât de importante aveau să devină cuvintele ei.
În ziua în care Marius plecase cu camionul plin, el și Doina crezuseră că mă lăsaseră fără nimic. Dar luaseră doar lucruri care puteau fi cumpărate din nou.
Eu rămăsesem cu locuința mea, cu munca mea și, mai ales, cu dreptul de a nu mai trăi după regulile lor.