Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Este fata de la ghișeu, domnule polițist! Ea mi-a dat banii! Ea știa exact cât am scos!
Monica s-a apropiat de monitor și a rămas cu gura căscată.
— Mamă, ești sigură?
— Cum să nu fiu? Am vorbit cu ea aproape zece minute. Mi-a pus banii în plic și mi-a spus să am grijă pe drum!
Polițistul a oprit imaginea. Tânăra angajată a băncii se vedea lângă bărbatul cu geaca închisă, chiar înainte ca acesta să iasă din clădire.
— O cheamă Andreea Popescu, ne-a explicat el. Are 29 de ani și lucrează la bancă de aproape patru ani. Verificăm dacă discuția aceasta are legătură cu jaful.
— Dar ce avea cu mine? am întrebat. Nu i-am făcut niciodată nimic!
— Tocmai asta încercăm să aflăm, doamnă Victoria.
Anchetatorul a pornit din nou filmarea. Andreea se apropiase de bărbat, îi spusese câteva cuvinte, apoi se întorsese la ghișeu. Bărbatul scosese imediat telefonul și tastase ceva.
— Și după aceea? a întrebat Monica.
— După aceea a ieșit din bancă la aproximativ un minut după mama dumneavoastră.
Mi-am acoperit gura cu palma.
— Deci m-au ales de când eram înăuntru…
— Există această suspiciune, dar avem nevoie și de alte probe.
În zilele următoare, polițiștii au identificat mașina folosită de agresori, folosind imaginile camerelor din zonă. Unul dintre bărbați a fost găsit la domiciliul său dintr-o comună de lângă Pitești.
La audieri, acesta a recunoscut că primise informația despre retragerea banilor de la o persoană din bancă.
Când Monica mi-a spus că polițiștii o cercetau și pe Andreea, am început să tremur.
— Fata aceea mi-a zâmbit, Monica. M-a întrebat dacă sunt singură. Eu i-am spus că da, că mă grăbesc acasă la meșteri.
— Mamă, de ce nu mi-ai povestit asta?
— Pentru că nu mi s-a părut nimic rău. Am crezut că e doar politicoasă.
Monica m-a luat de mână.
— Nu aveai de unde să știi ce intenții avea.
Câteva zile mai târziu, am aflat și restul.
Andreea avea datorii mari, făcute după ce garantase un împrumut pentru fostul ei iubit. Bărbatul dispăruse, iar ea rămăsese cu ratele și cu amenințările celor cărora le datora bani.
Unul dintre hoți era chiar fratele fostului ei iubit.
Acesta o convinsese să le spună când un client retrage o sumă mare în numerar. În schimb, îi promisese că o ajută să scape de datorii.
Dar Andreea nu fusese o victimă nevinovată a împrejurărilor.
Din verificările anchetatorilor reieșea că mai transmisese informații despre clienți și în alte două situații. De data aceasta, însă, cei doi bărbați trecuseră de la urmărire la jaf.
Într-o dimineață, am fost chemată din nou la poliție pentru completarea declarației.
Acolo am văzut-o pe Andreea, pe hol.
Nu mai semăna cu fata zâmbitoare de la ghișeu. Avea ochii umflați și privea numai în podea.
Când m-a observat, s-a ridicat.
— Doamnă Victoria…
M-am oprit.
— Dumneata ai fost?
A început să plângă.
— Îmi pare rău…
— Te-am întrebat dacă dumneata le-ai spus că am bani în geantă.
— Da, a șoptit.
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
— Și le-ai spus că sunt singură?
Andreea a încuviințat.
— Mi-au zis că doar o să vă urmărească și că o să găsească o metodă să ia banii fără să vă rănească.
Am privit-o fără să-mi vină să cred.
— Și asta ți s-a părut în regulă? Să-i ajuți să fure economiile unei bătrâne?
— Eram disperată! Aveam datorii! Mă amenințau!
— Eu am strâns banii aceia din pensie, fată dragă! Opt ani am pus deoparte câte puțin. Am renunțat la lucruri de care aveam nevoie, numai să pot repara casa!
Andreea plângea în hohote.
— Știu… Îmi pare rău…
— Nu, nu știi! Tu ai văzut doar o bătrână cu o geantă neagră. Nu te-ai gândit că poate am muncit o viață pentru banii aceia!
Monica m-a prins de braț.
— Mamă, hai să ne așezăm.
Dar eu mai aveam ceva de spus.
— Când mi-ai pus banii în plic, mi-ai urat să am grijă pe drum. Știai deja ce mă așteaptă afară?
Andreea și-a acoperit fața cu mâinile.
— Da…
Atunci am început să plâng.
Nu pentru bani. Ci pentru că îmi aminteam cât de liniștită ieșisem din bancă, convinsă că eram în siguranță.
Un polițist ne-a rugat să intrăm în încăperi separate, pentru continuarea declarațiilor.
Ancheta a stabilit că Andreea transmisese informații despre retragerea mea, iar cei doi bărbați organizaseră jaful folosindu-se de acele detalii.
La percheziții, polițiștii au găsit o parte din bani și mai multe bunuri cumpărate imediat după furt. Restul sumei fusese împărțit și cheltuit.
Din cei 28.000 de lei, au fost recuperați inițial 19.600.
Când am aflat, am început să plâng de ușurare.
— Monica, putem măcar să cumpărăm materialele pentru acoperiș!
— O să rezolvăm și restul, mamă. Nu mai trebuie să te descurci singură cu toate.
Dosarul a ajuns în instanță. Cei doi agresori au fost condamnați pentru tâlhărie, iar Andreea pentru complicitate, după ce instanța a analizat probele și declarațiile.
Judecătorul a dispus și recuperarea prejudiciului rămas, potrivit hotărârii.
Banii nu s-au întors toți imediat. Dar Monica m-a ajutat să găsesc o echipă care să repare acoperișul în două etape, astfel încât să nu mai intre apa în casă.
Într-o după-amiază, după ce meșterii au terminat prima parte a lucrării, am stat cu fiica mea pe banca din curte.
— Mamă, de ce ai ținut neapărat să scoți toți banii deodată? m-a întrebat ea.
— Pentru că așa făceam cu tatăl tău. Strângeam, scoteam banii și plăteam omul când termina treaba. Nu m-am gândit că lumea s-a schimbat atât.
— Nu trebuie să renunți la obiceiurile tale, dar putem găsi variante mai sigure. Data viitoare facem transferul împreună.
Am încuviințat.
— Știi ce mă doare, Monica? Că fata aceea avea vârsta nepoatei mele. M-am uitat la ea și am avut încredere.
Monica mi-a strâns mâna.
— Sunt și oameni buni, mamă. Uite, trecătorul care te-a ridicat de pe trotuar a rămas lângă tine până au venit polițiștii. Nu toți sunt ca Andreea.
Avea dreptate.
Omul acela, pe care nici măcar nu-l cunoșteam, mă ajutase fără să-mi ceară nimic. Iar femeia căreia îi încredințasem economiile mă trimisese, cu zâmbetul pe buze, direct în mâinile hoților.
După câteva săptămâni, am primit prin Monica vestea că se recuperase încă o parte din prejudiciu. Nu era toată suma, dar era suficient cât să achităm și ultima etapă a reparației.
În ziua în care meșterii au strâns sculele, a început să plouă.
Am rămas în prag și am ascultat picăturile lovind țiglele noi.
Pentru prima dată după multă vreme, nu mai curgea apă în casă.
Monica a venit lângă mine.
— Ei, mamă? Acum poți să dormi liniștită?
Am zâmbit.
— Cu acoperișul, da. Cu oamenii… o să-mi ia ceva timp.
M-a îmbrățișat și am rămas amândouă privind ploaia.
Nu mi-am recuperat încă toți banii și nici încrederea pierdută. Dar cei care mă jefuiseră nu mai puteau pretinde că nu făcuseră nimic.
Iar eu, la 73 de ani, învățasem că nu trebuie să-mi fie rușine să cer ajutor. Rușinea trebuia să fie a celor care profitaseră de mine, nu a mea.