Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Din reportofon s-a auzit un foșnet, apoi vocea Elenei, tremurată, dar limpede.
— Fiule, omul despre care vreau să-ți vorbesc este fratele meu, Vasile. Știu că îl iubești ca pe un tată, dar trebuie să afli ce mi-a făcut.
Andrei s-a uitat spre mine, uluit.
— Unchiul Vasile? Dar ce legătură are el cu mama?
Tanti Margareta a ridicat un deget la buze.
— Ascultă până la capăt, Andrei.
Vocea Elenei a continuat.
— Acum două luni, Vasile m-a rugat să-l ajut cu niște bani. Mi-a spus că are datorii și că riscă să-și piardă casa. I-am dat 18.000 de lei din economiile mele, cu promisiunea că mi-i înapoiază până la sfârșitul anului.
Andrei s-a așezat pe marginea canapelei.
— Mama avea banii ăștia? Nu mi-a spus niciodată!
Înregistrarea continua.
— Astăzi am aflat că Vasile m-a mințit. Nu avea datorii la bancă. A pierdut banii la jocuri de noroc. Când i-am cerut să-mi spună adevărul, a început să țipe la mine. Mi-a spus că, dacă îți povestesc, o să te convingă că sunt bătrână și nu mai judec limpede.
Am simțit cum Andrei îmi strânge mâna.
— Doamne, Cristina… eu mă certam cu ea pentru o ușă, iar ea trecea prin toate astea!
Din reportofon s-a auzit vocea Margaretei, de acum cincisprezece ani.
— Elena, de ce nu-l chemi pe Andrei acum? E băiatul tău, te ajută.
— L-am sunat, Margareta. Nu mi-a răspuns. Ne-am certat dimineață și probabil e supărat. Nu vreau să-l mai necăjesc. Mâine merg la el și îi povestesc tot.
Andrei a început să plângă.
— Mamă, de ce n-am răspuns? De ce?
Dar vocea Elenei s-a auzit din nou.
— Andrei, dacă asculți asta, să nu crezi că sunt supărată pe tine. Știu că ai familia ta și că muncești mult. Îmi pare rău că ne-am certat pentru prostia aia de ușă. Nu trebuia să vorbesc așa cu tine.
Andrei și-a acoperit fața cu palmele.
— Te rog, mamă…
— Te iubesc, băiatul meu. Și vreau să știi că sunt mândră de omul care ai devenit. Dacă Vasile încearcă să-ți spună că am fost confuză, să nu-l crezi. Am păstrat dovada banilor. Este într-un plic la Margareta.
Înregistrarea s-a oprit.
Pentru câteva clipe, nimeni n-a vorbit.
Apoi Andrei s-a întors spre bătrână.
— De ce, tanti Margareta? De ce m-ați lăsat cincisprezece ani să cred că mama a murit supărată pe mine?
Femeia a început să plângă.
— Pentru că am fost lașă, Andrei. După înmormântare, Vasile a venit la mine. Știa că Elena îmi lăsase ceva. M-a amenințat că mă dă în judecată dacă răspândesc minciuni despre el.
— Și l-ați crezut?
— Soțul meu era bolnav atunci. Nu aveam bani, nu aveam pe nimeni care să mă apere. M-am speriat și am plecat la fiica mea, în București.
— Dar mama v-a cerut să-mi dați înregistrarea!
— Știu. Și m-am gândit la asta în fiecare an. N-am avut curaj să te caut. Îmi spuneam că a trecut prea mult timp și că o să-ți fac mai mult rău.
Andrei s-a ridicat și a început să se plimbe prin sufragerie.
— Și acum? De ce ați venit tocmai acum?
Margareta a deschis geanta și a scos plicul îngălbenit.
— Pentru că săptămâna trecută Vasile a venit la mine, în București. M-a întrebat dacă mai am reportofonul și dacă Elena lăsase vreo hârtie despre bani.
— După cincisprezece ani?
— Da. Mi-a spus că vrea să-și pună lucrurile în ordine și că nu dorește să rămână nimic care să-l facă de rușine în fața copiilor lui.
Am privit-o nedumerită.
— Dar de ce acum?
— Pentru că fata lui cea mare a început să-l întrebe despre niște datorii vechi. A găsit printre actele lui o hârtie pe care apărea numele Elenei. Vasile s-a speriat că adevărul ar putea ieși la iveală.
Andrei a luat plicul.
Înăuntru se afla o copie a unui înscris semnat de Vasile, prin care recunoștea că primise 18.000 de lei de la sora lui și se obliga să-i restituie. Mai era și o chitanță de retragere a banilor din bancă.
— Deci mama nu inventase nimic…
— Nu, Andrei. Mama ta spunea adevărul.
Soțul meu a rămas mult timp cu hârtia în mână.
Apoi a luat telefonul și l-a sunat pe Vasile.
Unchiul lui a răspuns după câteva secunde.
— Andrei, băiete! Ce mai faci?
— Unchiule, sunt cu tanti Margareta. Am ascultat înregistrarea mamei.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ce înregistrare?
— Cea în care mama povestește despre cei 18.000 de lei pe care ți i-a împrumutat.
— Andrei, au trecut cincisprezece ani! Nu mai răscoli lucruri vechi!
— Tu ai răscolit lucrurile astea când ai mers săptămâna trecută la Margareta.
Vasile a început să ridice vocea.
— Femeia aia nu știe ce vorbește! Mama ta era foarte agitată atunci!
Andrei l-a întrerupt.
— Am și hârtia semnată de tine. Și am auzit-o pe mama spunând că ai amenințat-o.
— Eram disperat! Aveam probleme! Ce voiai să fac?
— Să nu minți. Să nu-ți ameninți sora. Și să nu mă lași cincisprezece ani să cred că ultimul ei telefon a fost doar o ceartă între noi.
Vasile a tăcut.
— Andrei, eu n-am vrut să-i fac rău…
— Dar i-ai făcut. Și după ce a murit, ai încercat să ascunzi ce se întâmplase.
— Îți dau banii înapoi, dacă asta vrei!
Andrei a închis ochii.
— Nu despre bani este vorba acum. Vreau să recunoști ce ai făcut și să nu mai spui niciodată că mama nu știa ce vorbește.
Vasile a oftat.
— Bine. Am luat banii. I-am pierdut. Și m-am purtat urât cu ea. Îmi pare rău.
— Atunci spune-le și copiilor tăi adevărul. Eu nu mai vreau să am de-a face cu tine.
A închis telefonul.
Tanti Margareta stătea nemișcată pe canapea.
— Andrei, știu că nu merit să mă ierți. Dar mama ta m-a rugat să-ți spun ceva și fără reportofon. Mi-a zis că, indiferent cât vă certați, tu rămâi cea mai mare bucurie a vieții ei.
Soțul meu s-a apropiat de bătrână.
— Sunt supărat pe dumneavoastră. Foarte supărat. Dar vă mulțumesc că ați venit, chiar și atât de târziu.
Margareta a încuviințat, plângând.
După ce a plecat, Andrei a rămas singur în sufragerie. L-am găsit ascultând din nou ultimele cuvinte ale mamei sale.
— Cristina, eu am crezut cincisprezece ani că mama a murit cu gândul că nu o mai iubesc.
M-am așezat lângă el.
— Dar ai auzit-o. Știa că o iubești.
— Dacă răspundeam, poate îmi povestea tot. Poate o ajutam.
— Poate. Dar nu puteai ști că avea să moară în noaptea aceea. Și nu tu ai provocat infarctul.
Andrei a privit reportofonul.
— Știi ce mă doare? Că mama a încercat să mă protejeze până în ultima clipă, chiar și atunci când eu eram supărat pe ea.
L-am îmbrățișat și am rămas așa mult timp.
În duminica următoare, am mers împreună la cimitir.
Andrei a așezat un buchet de crizanteme albe pe mormântul Elenei.
— Mamă, am ascultat tot. Știu acum de ce m-ai sunat. Îmi pare rău că nu ți-am răspuns.
A făcut o pauză și și-a șters ochii.
— Dar am auzit și ce mi-ai spus. Că nu erai supărată pe mine. Și vreau să încerc să trăiesc fără să mă mai pedepsesc pentru seara aceea.
Când am plecat de la cimitir, Andrei nu s-a mai întors de trei ori spre mormânt, cum făcea de obicei.
M-a luat de mână și am mers împreună spre mașină.
Reportofonul a rămas acasă, într-un sertar, lângă fotografiile mamei sale.
Nu l-a mai ascultat în fiecare seară. Dar uneori, când îi era dor de ea, apăsa butonul și asculta câteva secunde.
Nu partea despre Vasile sau despre bani.
Doar vocea Elenei, spunându-i că îl iubește și că este mândră de el.
Pentru că, după cincisprezece ani, Andrei nu mai avea nevoie să-și amintească ultimul telefon la care nu răspunsese. Avea, în sfârșit, ultimele cuvinte pe care mama lui dorise să i le lase.