Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Polițistul a deschis cutia de catifea, iar salba de aur a strălucit în lumina soarelui.
Doina a făcut un pas înapoi.
— Salba mea! Vedeți? V-am spus că ea a luat-o!
— Doamnă, faptul că bijuteria este aici nu înseamnă automat că a fost furată, a răspuns polițistul. Trebuie să lămurim cum a ajuns în posesia nurorii dumneavoastră.
Am deschis geanta și am scos două hârtii împăturite.
— Uitați contractul de amanet și dovada răscumpărării. Vă rog să vă uitați la numele persoanei care a amanetat salba.
Polițistul a citit documentele, apoi s-a întors spre Marius.
— Domnule, dumneavoastră sunteți Marius Ionescu?
Soțul meu a încuviințat, fără să ridice privirea.
— Da.
— Contractul acesta este încheiat pe numele dumneavoastră. Ați depus bijuteria la amanet?
Marius și-a trecut mâna peste față.
— Da, eu am dus-o.
Un murmur a trecut printre rudele care se opriseră lângă poarta bisericii.
Doina a început să gesticuleze.
— Nu e adevărat! Marius, spune-le că te-a pus ea!
M-am întors spre soacra mea.
— Doina, ai știut de la început că el a luat salba. Mi-a spus chiar Marius că ți-a mărturisit totul!
Polițistul a privit-o atent.
— Doamnă, știați că fiul dumneavoastră amanetase bijuteria?
Doina a tăcut.
— Vă rog să răspundeți, a insistat el.
— Știam că o luase… Dar nu știam ce făcuse cu ea!
Marius a ridicat brusc capul.
— Mamă, ți-am spus că am dus-o la amanet! Ți-am spus și câți bani am luat!
Doina l-a privit furioasă.
— Taci, Marius! Nu vezi că ne faci de râs?
Atunci am simțit că nu mai pot să tac.
— Nu eu v-am făcut de râs, Doina. Tu ai chemat poliția la botezul nepotului tău și m-ai acuzat de furt, deși știai că fiul tău luase bijuteria!
Soacra mea s-a întors spre mine.
— Și de ce ai ținut-o ascunsă? De ce nu mi-ai adus-o imediat?
— Pentru că Marius mi-a promis că îți va spune adevărul înainte de botez. Am vrut să nu transformăm ziua copilului într-un scandal. Dar tu ai ales să mă umilești în fața tuturor!
Polițistul a verificat din nou documentele.
— Doamnă Elena, suma achitată pentru răscumpărare este de 9.700 de lei?
— Da. Am împrumutat 6.000 de lei de la sora mea și am pus 3.700 din economiile mele.
Marius a început să plângă.
— Elena, îmi pare rău…
L-am privit fără să clipesc.
— Îți pare rău pentru că s-a aflat sau pentru că m-ai lăsat să fiu făcută hoață în fața copilului nostru și a tuturor rudelor?
N-a răspuns.
Polițistul ne-a explicat că trebuiau clarificate împrejurările în care bijuteria fusese luată și amanetată, precum și acuzația făcută de Doina. A consemnat datele și ne-a îndrumat să dăm declarații, fără să stabilească pe loc vinovăția cuiva.
După ce polițiștii au plecat, Doina a încercat să ia salba din mâna mea.
— Dă-mi bijuteria! Este a mea!
I-am întins cutia.
— Poftim, Doina. Este salba ta. Eu nu am vrut niciodată să ți-o iau.
A strâns-o la piept.
— Dacă mi-o dădeai de la început, nu se ajungea aici!
Atunci nașa lui Luca, care stătuse până atunci deoparte cu copilul, s-a apropiat.
— Doamnă Doina, eu am auzit tot. Elena v-a recuperat salba din banii ei, iar dumneavoastră ați chemat poliția s-o acuzați. Măcar acum cereți-i iertare!
Doina s-a înroșit.
— Nu mă învăța tu pe mine cum să-mi cresc familia!
— Familia nu se crește cu minciuni, i-a răspuns nașa.
Am luat copilul în brațe și m-am îndreptat spre mașină.
Marius a venit după mine.
— Elena, așteaptă! Hai să mergem acasă și să vorbim.
— Acasă merg eu cu Luca. Tu mergi unde vrei, dar nu cu noi.
— Elena, te rog! Nu face asta acum!
M-am oprit.
— Marius, ai amanetat salba mamei tale pentru păcănele. Ai pierdut 9.000 de lei, apoi m-ai lăsat să împrumut bani ca să repar ce-ai făcut. Iar astăzi ai stat lângă mama ta și ai privit cum mă acuza de furt. Ce mai vrei să discutăm?
— Am greșit! Știu!
— Nu, Marius. Ai făcut mai multe alegeri. Și toate au fost împotriva familiei noastre.
Am urcat în mașina nașilor și am plecat.
În seara aceea, Marius a venit acasă cu o geantă de haine. I-am spus să nu intre până nu discutăm.
— Elena, nu pot să stau departe de copilul meu.
— Nu ți-am spus că nu-ți vei vedea copilul. Dar nu mai putem locui împreună ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Ce vrei să fac?
— În primul rând, să-mi spui adevărul despre toate datoriile. Nu doar despre salbă.
Marius a coborât privirea.
— Mai am niște bani de dat…
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Cât?
— Aproape 14.000 de lei.
M-am sprijinit de tocul ușii.
— Și când aveai de gând să-mi spui?
— Am crezut că o să-i recuperez.
— Din păcănele?
A tăcut.
— Marius, eu nu mai plătesc niciun leu pentru jocurile tale. Banii pe care i-am dat pentru salbă trebuie să mi-i înapoiezi. Iar dacă vrei să avem vreo șansă, trebuie să ceri ajutor pentru problema asta și să nu mai ascunzi nimic.
A început să plângă.
— O să fac tot ce-mi ceri.
— Nu vreau promisiuni. Vreau fapte.
Marius s-a mutat temporar la un coleg. A început să caute ajutor specializat pentru dependența de jocuri de noroc și a acceptat să-și pună în ordine datoriile.
Am stabilit în scris cum îmi va restitui cei 9.700 de lei, în rate lunare, fără să atingem banii necesari pentru Luca.
Nu i-am promis că ne vom împăca.
După câteva zile, Doina a venit la ușa mea.
Avea salba într-o cutie și părea mai obosită decât o văzusem vreodată.
— Elena, vreau să vorbim.
— Te ascult.
— Am fost la poliție și am spus ce știam despre Marius. Am recunoscut că el îmi mărturisise că luase bijuteria.
Am rămas tăcută.
— Și… îmi pare rău că te-am făcut hoață.
— Doina, nu este suficient să-mi spui mie asta în pragul casei. M-ai umilit în fața nașilor și a rudelor. Toți au auzit acuzația.
Soacra mea și-a coborât privirea.
— Ce vrei să fac?
— Să le spui acelorași oameni că ai greșit. Că eu nu am furat nimic și că am plătit din banii mei ca să-ți recuperez salba.
Doina a oftat.
— O să le spun.
Și, spre surprinderea mea, chiar a făcut-o.
La următoarea întâlnire de familie, le-a spus celor prezenți că acuzația fusese nedreaptă și că eu recuperasem bijuteria de la amanet.
Nu a fost un discurs frumos. Nici nu m-a îmbrățișat.
Dar a spus adevărul.
Eu am continuat să păstrez distanța. Nu mai acceptam vizite neanunțate și nici comentarii despre familia din care proveneam.
Cât despre Marius, timpul urma să arate dacă era capabil să se schimbe. Începuse să restituie banii și mergea la consiliere, dar încrederea mea nu putea fi cumpărată cu câteva rate plătite.
Într-o seară, când îl adormeam pe Luca, m-am uitat la fotografia de la botez.
Eram eu, cu băiețelul în brațe, înainte să înceapă scandalul.
Zâmbeam.
Am pus fotografia într-o ramă și am așezat-o lângă pătuț.
Nu voiam ca ziua botezului copilului meu să rămână doar amintirea unei acuzații nedrepte.
Voiam să-mi amintesc și că, în ziua aceea, am încetat să mai accept să fiu umilită pentru greșelile altora.
Salba Doinei se întorsese la proprietara ei. Banii mei începeau să se întoarcă, încet, înapoi.
Dar respectul meu nu mai era ceva ce puteau lua de la mine și apoi să-mi ceară să uit.