Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉- Am rămas în atelierul ceasornicarului cu ceasul strâns în palmă. Îmi aminteam perfect plicul acela. Gheorghe mi-l dăduse cu două săptămâni înainte să moară, când încă mai putea să se ridice singur din pat.
— Victoria, pune-l bine, îmi spusese. Dacă într-o zi o să ai nevoie să iei o hotărâre grea, să-l deschizi.
Eu crezusem că sunt câteva fotografii sau niște vorbe de rămas-bun. Îl pusesem în sertarul cu actele casei și nu mă mai atinsesem de el.
— Domnule Constantin, trebuie să ajung acasă. Cred că știu unde este restul mesajului.
Ceasornicarul mi-a întins ceasul.
— Luați-l, doamnă Victoria. Vă aparține.
Am scos portofelul.
— Vă rog să primiți cei 300 de lei pe care i-ați dat nepotului meu.
— Îi primesc, dar nu vreau nimic în plus. Și să aveți grijă de ceasul acesta. Nu toate lucrurile vechi sunt lipsite de valoare.
I-am mulțumit și am plecat.
Când am ajuns acasă, Rareș era întins pe canapea, cu telefonul în mână.
— Ei, mamaie, ai recuperat rabla?
Nu i-am răspuns. Am trecut pe lângă el și am intrat în dormitor.
Am deschis sertarul de jos al dulapului. Sub certificatul de căsătorie și actele casei se afla plicul galben, pe care Gheorghe scrisese numele meu.
L-am desfăcut cu mâinile tremurând.
Înăuntru erau o scrisoare și un document bancar vechi.
Am început să citesc.
Gheorghe îmi scrisese că, în ultimii ani de muncă, pusese deoparte o parte din economiile noastre într-o casetă de valori închiriată la o bancă din Pitești. Acolo păstrase câteva obiecte de familie și documente importante.
Numărul casetei era același cu cel gravat în capacul ceasului.
Dar ultimele rânduri m-au făcut să plâng.
— Victoria, banii pe care i-am strâns sunt pentru tine. Să nu ajungi niciodată să ceri voie copiilor sau nepoților să-ți cumperi ce ai nevoie. Și să nu lași pe nimeni să te facă să te simți o povară în casa pentru care am muncit împreună.
M-am așezat pe pat.
Parcă îl auzeam pe Gheorghe vorbind.
În scrisoare mai spunea că mă trecuse ca persoană autorizată să accesez caseta și că documentele necesare se aflau în plic. Nu știam dacă împuternicirea mai era valabilă după moartea lui, dar aveam de unde să încep verificările.
A doua zi, am mers la bancă împreună cu Daniela.
Nu i-am spus încă despre ceas. I-am explicat doar că găsisem niște documente vechi ale tatălui ei.
La bancă, un angajat ne-a verificat actele și ne-a explicat că accesul la casetă trebuia clarificat în raport cu succesiunea lui Gheorghe. Am prezentat certificatul de moștenitor și documentele păstrate de soțul meu.
După verificările necesare, banca ne-a programat pentru inventarierea conținutului casetei, conform procedurilor aplicabile.
Când am deschis-o, am găsit o cutie metalică, un plic cu fotografii și câteva documente bancare.
În cutie erau două verighete vechi, câteva bijuterii moștenite de Gheorghe de la mama lui și un carnețel cu însemnări.
Dar cel mai important era un document privind un depozit bancar constituit cu ani în urmă.
Soldul și situația lui trebuiau verificate separat, însă documentele arătau că Gheorghe pusese deoparte o sumă considerabilă pentru bătrânețea noastră.
Daniela a rămas cu gura căscată.
— Mamă, tata avea economii despre care nu ne-a spus?
— Se pare că da. Și mi-a lăsat o scrisoare în care îmi spune să am grijă de mine.
Fiica mea a început să răsfoiască documentele.
— Și banii ăștia cui îi revin?
Am privit-o lung.
— Daniela, nici măcar n-am terminat de aflat ce este aici și tu deja întrebi cine primește banii?
— Nu asta am vrut să spun…
— Ba exact asta ai întrebat.
Am luat documentele și le-am pus în dosar.
— Mai întâi vom clarifica situația lor legală. După aceea mă voi gândi ce am de făcut.
În zilele următoare, am discutat cu un notar. Am aflat că anumite bunuri și sume trebuiau verificate în raport cu succesiunea deja făcută, iar pentru cele omise putea fi necesar un certificat suplimentar de moștenitor.
Nu am primit peste noapte o avere secretă. Dar după clarificarea actelor, partea care mi se cuvenea îmi oferea o siguranță financiară pe care nu credeam că o mai am.
Și atunci am început să mă gândesc serios la casa mea.
Rareș îmi spusese că o va moșteni și că va arunca lucrurile vechi.
Daniela îi luase apărarea când îmi vânduse ceasul.
Iar eu, ani întregi, îi lăsasem să creadă că tot ce aveam le aparținea deja.
Într-o duminică, i-am chemat pe amândoi în sufragerie.
Am pus ceasul lui Gheorghe pe masă.
Rareș a ridicat din sprâncene.
— Iar începi cu ceasul, mamaie?
— Da, Rareș. Pentru că încă nu mi-ai cerut iertare.
— Hai, că ți l-am recuperat până la urmă!
— Nu tu l-ai recuperat. Un om străin, care a plătit 300 de lei pentru el, a avut mai mult respect pentru bunicul tău decât ai avut tu.
Daniela a oftat.
— Mamă, nu mai lungi povestea. Băiatul a greșit, dar nu trebuie să-l umilești.
— Daniela, tu ai fost cea care mi-a spus că-mi cumpără alt ceas. Ca și cum amintirea tatălui tău s-ar găsi într-un magazin.
Fiica mea a tăcut.
Am scos scrisoarea lui Gheorghe.
— Bunicul vostru a lăsat niște lucruri pentru mine. Și, datorită ceasului, am găsit documentele necesare ca să le verific.
Rareș s-a îndreptat imediat în fotoliu.
— Ce lucruri?
— Nu asta este important acum.
— Sunt bani? a întrebat el.
Am simțit o durere în piept.
— Rareș, tu ai vândut ceasul bunicului pentru 300 de lei. Acum, când auzi că ar putea exista bani, dintr-odată te interesează ce a lăsat?
— Păi sunt și eu nepotul lui!
— Ești. Dar asta nu-ți dă dreptul să iei lucrurile altora.
Rareș s-a ridicat nervos.
— Mama mi-a spus că oricum îmi lași casa!
M-am întors spre Daniela.
— Așa i-ai spus?
Fiica mea și-a coborât privirea.
— Mamă, am crezut că asta îți dorești…
— Eu nu ți-am promis niciodată casa pentru Rareș.
Am respirat adânc.
— Și acum vreau să vă spun ceva. Am hotărât să nu mai fac nicio promisiune despre moștenire. Casa rămâne a mea cât trăiesc. Iar ce voi decide pentru mai târziu voi stabili cu notarul, în limitele legii.
Rareș a izbucnit.
— Deci mă pedepsești pentru un ceas?
— Nu, Rareș. Îți cer să înțelegi că lucrurile nu ți se cuvin doar pentru că le vrei.
— Și unde să locuiesc?
— Ai douăzeci și unu de ani. Poți să muncești, să-ți continui studiile sau să te întorci la mama ta. Eu nu te dau afară în seara asta, dar îți dau două luni să-ți găsești o soluție. Nu mai accept să-mi vinzi lucrurile și să râzi de mine.
Daniela s-a ridicat.
— Mamă, ești prea aspră!
— Poate. Dar ani întregi am fost prea îngăduitoare.
Rareș a ieșit trântind ușa.
Daniela a rămas în urmă.
— Mamă, chiar nu vrei să-i lași nimic?
Am privit-o cu tristețe.
— Daniela, eu sunt încă în viață. De ce vorbiți amândoi numai despre ce primiți după ce mor?
Fiica mea a început să plângă.
— Nu m-am gândit că te facem să te simți așa.
— Atunci gândește-te de acum înainte.
După câteva săptămâni, Rareș și-a găsit un loc de muncă la un magazin de electronice. Nu știu dacă a făcut-o din rușine sau pentru că a înțeles că nu mai poate trăi pe banii mei.
Înainte să se mute, a venit în camera mea.
Ținea în mână trei bancnote de câte o sută de lei.
— Mamaie, ăștia sunt banii pentru ceas. Știu că i-ai dat ceasornicarului din pensia ta.
I-am luat fără să spun nimic.
Apoi Rareș a scos din buzunar o cutie mică.
— Am cumpărat o curea nouă pentru ceas. Nu știu dacă se potrivește. Am întrebat la un atelier.
M-am uitat la el.
— Rareș, cureaua veche era a bunicului. Nu vreau s-o schimb.
A coborât capul.
— Îmi pare rău, mamaie. N-am înțeles cât însemna pentru tine.
Pentru prima dată, l-am crezut că vorbește serios.
— Atunci să nu mai iei niciodată ceva ce nu este al tău.
M-a îmbrățișat și a plecat.
În seara aceea, am pus ceasul înapoi în cutia de lemn, lângă verigheta lui Gheorghe.
Nu l-am ascuns. Nu mai voiam să-mi trăiesc bătrânețea cu frica de propriii copii și nepoți.
Am așezat scrisoarea soțului meu lângă el și am închis capacul.
Gheorghe nu-mi lăsase doar niște economii. Îmi lăsase, fără să știe, curajul să-mi apăr casa, amintirile și dreptul de a hotărî singură ce fac cu tot ce munciserăm o viață.
Iar ceasul pe care nepotul meu îl vânduse cu 300 de lei ajunsese să-mi amintească un lucru pe care aproape îl uitasem: cât timp sunt în viață, nimeni nu are dreptul să-mi împartă lucrurile în locul meu.