Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Doamna Weber a privit spre sală, apoi a ridicat dosarul roșu.
— Irina Popescu a fost selectată pentru un program de master și cercetare în biologie moleculară, în Germania. Mai mult, a obținut o bursă care îi va acoperi taxele de studiu și cheltuielile de întreținere.
Pentru câteva secunde, am auzit doar bătăile inimii mele.
Apoi sala a izbucnit în aplauze.
Doamna Weber a continuat:
— Am cunoscut-o pe Irina în urmă cu șase luni, când ne-a prezentat rezultatele cercetării sale. A impresionat comisia prin seriozitate și prin felul în care a lucrat alături de echipa ei. Ne bucurăm că a acceptat să-și continue pregătirea în institutul nostru.
Mi-am dus mâna la gură.
Profesorul Săndulescu, care stătea în primul rând, s-a ridicat și a început să aplaude.
— Bravo, Irina! a strigat el.
M-am uitat spre părinții mei.
Tata era alb la față. Mama avea ochii mari, iar Vlad privea când spre mine, când spre femeia cu dosarul roșu.
Decanul mi-a oferit microfonul.
— Irina, dorești să spui câteva cuvinte?
Am inspirat adânc.
— Vreau să le mulțumesc profesorilor care au crezut în mine. În special domnului Săndulescu, care m-a primit în laborator când eram doar o studentă fără experiență.
Profesorul mi-a zâmbit.
— Și vreau să le mulțumesc colegilor mei de la cafenea, care mi-au schimbat turele când aveam examene. Fără ei mi-ar fi fost mult mai greu să termin facultatea.
Vocea mi-a tremurat.
— Au fost ani în care am crezut că nu voi reuși. Dar astăzi sunt aici și sunt fericită că nu am renunțat.
Am coborât de pe scenă în aplauzele colegilor.
Tata m-a prins imediat de braț.
— Irina! De ce nu ne-ai spus nimic despre Germania?
— Pentru că nu m-ați întrebat niciodată ce fac la facultate.
Mama a intervenit:
— Draga mea, dar trebuia să ne spui! Suntem părinții tăi!
— Mamă, ultima dată când v-am povestit despre cercetarea mea, tata mi-a spus să nu mai pierd vremea cu prostii.
Tata s-a înroșit.
— Hai, Irina, nu exagera! Eu doar voiam să te motivez!
În acel moment, un fotograf al universității s-a apropiat și ne-a întrebat dacă dorim o fotografie de familie.
Tata și-a îndreptat imediat sacoul.
— Sigur! Veniți, copii! Să facem o fotografie frumoasă!
M-a cuprins după umeri și a zâmbit larg.
— Sunt foarte mândru de fata mea! Eu am încurajat-o mereu să învețe!
M-am desprins încet din brațul lui.
— Tată, te rog să nu spui asta.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Poftim?
— Nu m-ai încurajat. Mi-ai spus că facultatea mea este inutilă și ai încetat să mă mai ajuți financiar după primul semestru.
Fotograful s-a retras discret.
Tata a coborât vocea.
— Irina, nu începe cu reproșurile tocmai acum!
— Nu fac reproșuri. Dar nu vreau să pretinzi că ai făcut ceva ce nu ai făcut.
Vlad a izbucnit în râs.
— Mamă, tată, a luat și ea un premiu și acum se crede mare savantă!
M-am întors spre el.
— Vlad, tu ai avut trei șanse să termini o facultate. Tata ți-a plătit fiecare încercare. Eu am avut una singură și am muncit ca s-o duc până la capăt.
— Și ce vrei acum? Să-ți ridicăm statuie?
— Nu vreau nimic de la tine. Vreau doar să nu mă mai umilești.
Mama m-a prins de mână.
— Irina, hai să mergem la restaurant și să discutăm liniștiți.
— Mi-ați spus că nu sunt invitată.
A rămas fără cuvinte.
Atunci s-a apropiat profesorul Săndulescu.
— Domnule Popescu, aveți o fiică extraordinară. Irina a lucrat în laborator până târziu, apoi mergea la serviciu ca să-și plătească cheltuielile. Puțini studenți ar fi rezistat unui asemenea program.
Tata și-a dres glasul.
— Da, știu. A fost mereu ambițioasă.
Profesorul l-a privit serios.
— Sper că sunteți mândru de ea. Merită.
Am plecat de la ceremonie alături de câțiva colegi. Pentru prima dată, nu m-am simțit obligată să alerg după părinții mei.
Seara, tata m-a sunat.
— Irina, trebuie să discutăm despre plecarea ta.
— Te ascult.
— Germania e departe. Și oricum ai putea găsi ceva de lucru aici, în firma mea.
Am rămas surprinsă.
— Tată, eu vreau să lucrez în cercetare, nu în contabilitatea firmei tale.
— Nu fi încăpățânată! Familia trebuie să rămână unită.
Apoi a făcut o pauză.
— Și mai este ceva. Vlad are niște probleme cu banii.
Am închis ochii.
Știam că urma să aud ceva neplăcut.
— Ce probleme?
— A împrumutat bani pentru o afacere care n-a mers. Are nevoie de vreo 20.000 de lei până luna viitoare.
— Și ce legătură are asta cu mine?
— Păi, tu ai primit bursa aceea. Mă gândeam că ai putea să-l ajuți puțin.
Am rămas fără glas.
— Tată, bursa este pentru studiile și întreținerea mea în Germania. Nu sunt bani de împărțit cu Vlad!
— E fratele tău, Irina!
— Și eu sunt fiica ta! Dar când aveam nevoie de bani pentru chirie, mi-ai spus să mă descurc singură!
Tata a ridicat vocea.
— Nu-mi vorbi pe tonul ăsta! Eu te-am crescut!
— Și îți mulțumesc pentru asta. Dar nu înseamnă că trebuie să plătesc datoriile lui Vlad.
Mi-a închis telefonul.
A doua zi, mama a venit la garsoniera mea.
Când a văzut camera mică, biroul plin de cărți și hainele puse la uscat lângă calorifer, a început să plângă.
— Irina, aici ai locuit tu în toți anii ăștia?
— Da, mamă.
— De ce nu ne-ai spus că îți este atât de greu?
M-am uitat la ea.
— V-am spus. Dar tata mi-a răspuns că, dacă vreau să studiez biologie, trebuie să mă descurc singură. Tu ai fost de acord cu el.
Mama s-a așezat pe marginea patului.
— Am greșit, Irina. Am crezut că ești puternică și că nu ai nevoie de noi la fel de mult ca Vlad.
— Tocmai pentru că m-am descurcat singură, ați crezut că nu am nevoie de nimic.
A început să plângă mai tare.
— Te rog să mă ierți.
M-am așezat lângă ea.
— Mamă, nu pot să uit totul într-o zi. Dar mă bucur că ai venit.
A privit dosarul roșu de pe birou.
— Chiar pleci în Germania?
— Da. Peste două luni.
— Și ești fericită?
Am zâmbit.
— Foarte fericită.
M-a îmbrățișat.
— Atunci vreau să fii fericită, chiar dacă mie îmi va fi dor de tine.
În următoarele săptămâni, am terminat formalitățile pentru plecare.
Vlad mi-a trimis două mesaje în care îmi cerea bani. Nu i-am dat. I-am spus că trebuie să-și rezolve singur datoriile.
Tata nu m-a mai sunat.
Mama, în schimb, a început să mă caute mai des. Mă întreba despre cursuri, despre orașul în care urma să locuiesc și despre cercetarea mea.
Nu încerca să-mi schimbe hotărârea.
În ziua plecării, a venit cu mine la aeroport.
Tata și Vlad nu au apărut.
Mama m-a îmbrățișat strâns.
— Irina, îmi pare rău că am văzut atât de târziu cât de mult ai muncit.
— Important este că acum știi, mamă.
Mi-a pus în mână o fotografie veche cu mine, de la prima zi de școală.
— Ți-am găsit-o într-un album. Uite ce mândră erai de ghiozdanul tău!
Am zâmbit printre lacrimi.
— Și acum sunt la fel de mândră de rucsacul meu.
Mama a râs și m-a sărutat pe frunte.
Când am ajuns în Germania, m-a întâmpinat doamna Weber.
Mi-a arătat laboratorul, biroul unde urma să lucrez și echipa cu care aveam să încep cercetarea.
În prima seară, am deschis laptopul și am găsit un mesaj de la profesorul Săndulescu.
— Irina, să nu uiți niciodată cât ai muncit ca să ajungi aici. Meriți fiecare șansă pe care ai câștigat-o.
Am privit pe fereastră luminile orașului necunoscut.
Nu aveam o mașină scumpă, nici un apartament mare și nici părinți care să-mi plătească toate dorințele.
Dar aveam un viitor construit prin munca mea.
Și, pentru prima dată, nu mai simțeam că trebuie să demonstrez familiei mele că valorez ceva.
Nu plecasem în Germania ca să-i pedepsesc.
Plecasem pentru că acolo mă aștepta viața pe care mi-o dorisem.
Iar fata pe care tata o numise ratată în ziua absolvirii își începea, în sfârșit, drumul spre meseria pentru care luptase atât de mult.