Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Când Oana a auzit că nu voi fi acasă de Crăciun și că nu-i voi plăti cumpărăturile, a rămas cu telefonul la ureche, fără să scoată un cuvânt.
— Constantin, cum adică pleci? Părinții mei vin peste câteva zile!
— Știu, Oana. Tu i-ai invitat. Eu nu am fost întrebat.
— Și cine gătește pentru treizeci de oameni?
— Cel care i-a invitat.
A început să țipe că vreau să-i distrug sărbătorile. I-am spus că vom discuta acasă și am închis.
Seara, când m-am întors, Răzvan mă aștepta în sufragerie.
— Tată, ce-i povestea asta cu plecatul? Oana plânge de două ore!
— Fiule, soția ta a invitat treizeci de persoane în casa mea, mi-a cerut să plătesc totul și să-mi părăsesc dormitorul. Iar tu ai fost de acord.
— Sunt doar câteva zile!
— Pentru voi. Pentru mine sunt încă șase nopți în care ar trebui să dorm în subsolul rece, în timp ce alții folosesc patul în care am dormit cu mama ta patruzeci de ani.
Răzvan a coborât privirea.
Oana a intrat furioasă.
— Dacă tot pleci, măcar lasă-mi cardul! Am cumpărături de făcut!
— Cardul este al meu. Nu-l mai poți folosi.
— Dar mereu am plătit cumpărăturile cu el!
— Știu. Tocmai de aceea am hotărât să opresc lucrurile aici.
A doua zi, le-am cerut să ne așezăm și să discutăm despre viitorul locuinței.
Am pus pe masă documentele pregătite împreună cu avocatul.
— Casa este vândută, le-am spus. Contractul a fost semnat, iar predarea se va face după sărbători, la termenul stabilit. Va trebui să vă găsiți altă locuință.
Oana a rămas cu gura căscată.
— Ai vândut casa fără să ne întrebi?!
— Este proprietatea mea. V-am primit aici pentru șase luni. Au trecut trei ani.
Răzvan a luat documentele.
— Tată, unde să ne ducem?
— Aveți serviciu amândoi. Vă puteți închiria un apartament. V-am oferit suficient timp și sprijin ca să economisiți.
— Dar noi credeam că într-o zi casa va fi a noastră!
L-am privit lung.
— Răzvan, mama ta și cu mine am muncit pentru casa asta. N-am cumpărat-o ca să vă fie vouă rușine să mă primiți în propriul dormitor.
Fiul meu a lăsat actele jos.
Pentru prima dată, nu mai avea nicio replică.
Oana însă a început să plângă de furie.
— Și ce le spun părinților mei? Că socrul meu ne-a lăsat fără casă înainte de Crăciun?
— Spune-le adevărul. Că locuința a fost vândută și că trebuie să vă organizați singuri sărbătorile.
În Ajun, rudele Oanei au început să sosească.
Nu le anulase invitațiile, deși știa că eu nu voi organiza nimic. Hotărâse să pregătească singură petrecerea, convinsă că voi ceda în ultima clipă.
Când am coborât cu valiza, în hol erau deja părinții ei și câteva rude.
— Constantin, unde pleci? m-a întrebat tatăl Oanei, domnul Sandu.
— În Bucovina. Mi-am rezervat câteva zile la o pensiune.
Bărbatul s-a uitat surprins spre fiica lui.
— Oana, nouă ne-ai spus că socrul tău pregătește Crăciunul!
Am rămas în prag.
— Nu, domnule Sandu. Oana a invitat treizeci de oameni fără să mă întrebe. Apoi mi-a cerut să plătesc cumpărăturile și să le las părinților ei dormitorul meu.
Mama Oanei și-a dus mâna la gură.
— Cum adică să ne lase dormitorul?
— Camera în care am locuit cu soția mea, până când a murit.
Domnul Sandu s-a întors spre fiica lui.
— Oana, tu ai cerut așa ceva?
— Tată, nu e cum spune el! Camera e mare și are baie proprie!
— Și omul acesta unde trebuia să doarmă?
Oana a tăcut.
— În subsol, am răspuns eu.
Domnul Sandu s-a înroșit.
— Fata mea, noi nu am venit aici ca să scoatem un bătrân din camera lui!
Răzvan stătea lângă scară, cu privirea în pământ.
— Răzvan, tu ai fost de acord? l-a întrebat socrul lui.
Fiul meu a încuviințat.
— Am crezut că tata nu se supără…
— Atunci ar fi trebuit să-l întrebi, nu să hotărăști în locul lui!
Oana a început să plângă.
— Acum toată lumea este împotriva mea!
Mama ei s-a apropiat.
— Nu, Oana. Dar ai greșit. Nu poți să intri în casa cuiva și să te porți ca și cum totul ți se cuvine.
Am luat valiza.
— Vă las să vă bucurați de sărbători. Casa este încă disponibilă până la data predării, dar cheltuielile petrecerii vă aparțin.
Domnul Sandu m-a oprit.
— Constantin, îmi pare rău. Dacă știam, nu acceptam invitația în condițiile astea.
I-am strâns mâna.
— Dumneavoastră nu aveți nicio vină.
Am plecat înainte să înceapă alte discuții.
În Bucovina, am petrecut primul Crăciun după mulți ani fără să alerg după cumpărături, fără să gătesc pentru alții și fără să mă simt străin în propria casă.
În dimineața de Crăciun, am mers la biserică. Am aprins o lumânare pentru soția mea și m-am așezat câteva minute în liniște.
Mi-am amintit cum pregăteam împreună sărbătorile.
Eleanor, pe care toată lumea o știa drept Elena, îmi spunea mereu:
— Constantine, să nu uiți că o casă trebuie să fie un loc în care oamenii se respectă.
Atunci nu înțelegeam cât de mult aveau să însemne cuvintele ei.
După sărbători, Răzvan m-a sunat.
— Tată, am găsit un apartament de închiriat. Ne mutăm înainte de predarea casei.
— Mă bucur că ați rezolvat.
A tăcut câteva clipe.
— Tata… îmi pare rău. Am lăsat-o pe Oana să te trateze ca pe un servitor. Și eu m-am purtat la fel.
Am închis ochii.
— Răzvan, eu nu vreau să te pierd. Dar nici nu mai pot trăi ca și cum n-aș avea dreptul să hotărăsc în casa mea.
— Știu. Și vreau să îndrept lucrurile.
— Atunci începe prin a-ți construi viața pe picioarele tale.
După câteva săptămâni, casa a fost predată noului proprietar, iar eu mi-am cumpărat o locuință mai mică, într-un sat liniștit de lângă Brașov.
Am păstrat fotoliul Elenei, fotografiile noastre, cărțile ei și cutia cu rețete scrise de mână.
În prima seară, am așezat fotografia soției mele lângă fereastră.
— Ei, Elena, am ajuns acasă, i-am șoptit.
Nu mai aveam patru dormitoare și nici o curte uriașă.
Dar aveam liniște.
Răzvan a început să mă viziteze din când în când, fără să-mi mai ceară bani. Într-o duminică, a venit cu o prăjitură făcută chiar de el.
— Tată, pot să intru?
Am zâmbit și i-am deschis.
Nu uitasem ce se întâmplase. Dar eram dispus să văd dacă fiul meu învățase ceva.
Cât despre Oana, nu mai avea la dispoziție cardul meu, casa mea sau un socru care să-i îndeplinească toate dorințele.
Iar eu, la aproape șaptezeci de ani, înțelesesem că nu trebuie să-mi sacrific liniștea ca să le dovedesc copiilor că îi iubesc.
Casa cea mare rămăsese în urmă.
Dar respectul pentru mine însumi îl luasem cu mine.