Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Alexandru s-a oprit în fața mea și a privit lung tava pe care o țineam în mâini.
— Doamnă Elena? Dumneavoastră sunteți?
Am ridicat ochii. Bărbatul elegant din fața mea îmi părea cunoscut, dar nu reușeam să-mi dau seama de unde.
— Da, eu sunt. Ne cunoaștem?
A zâmbit emoționat.
— Alexandru Marinescu. Am fost elevul dumneavoastră la Școala Generală nr. 87. Vă mai amintiți?
Mi-am dus mâna la gură.
— Sandu? Băiețelul care venea cu caietele într-o sacoșă?
— Chiar eu, doamnă învățătoare!
Înainte să mai spun ceva, Alexandru mi-a luat cu grijă tava din mâini și a așezat-o pe un dulap din apropiere.
— Dar ce faceți aici, servind pahare? Cine v-a rugat?
Alina, care stătea lângă noi, a intervenit imediat.
— Domnule director, dânsa ne ajută la curățenie. Tocmai voiam să-i spun să strângă paharele.
Alexandru s-a întors spre ea.
— Doamna Elena nu este o simplă femeie de serviciu, Alina. Este învățătoarea mea. Unul dintre cei mai importanți oameni din viața mea.
Fiica mea a încremenit.
— Nu știam că vă cunoașteți…
— Cum să nu ne cunoaștem? Fără dumneaei, poate nici n-aș fi terminat școala.
M-a prins de mâini.
— Doamnă Elena, îmi dați voie să le povestesc colegilor mei ceva despre dumneavoastră?
Am încercat să-l opresc.
— Sandule, mamă, nu trebuie. Eu am venit doar să ajut.
— Tocmai de aceea trebuie.
S-a îndreptat spre microfonul pregătit pentru discursul de Crăciun.
— Dragi colegi, vreau să vă prezint o persoană deosebită, pe care am regăsit-o în seara aceasta.
M-a chemat lângă el.
Alina rămăsese nemișcată.
— Când aveam zece ani, tata a murit. Mama lucra la o fabrică de confecții și abia reușea să ne pună mâncare pe masă. Eu începusem să lipsesc de la școală, fiindcă nu aveam încălțăminte bună și nici rechizite.
Alexandru a făcut o pauză.
— Doamna Elena era învățătoarea mea. M-a chemat într-o zi după ore și m-a întrebat de ce nu mai învățam.
Mi-am amintit imediat copilul acela slab, cu ochii mari.
— Mi-a cumpărat caiete și un ghiozdan. Apoi, luni întregi, m-a ajutat gratuit la lecții. Când mama nu avea bani pentru excursie, doamna Elena a plătit fără să spună nimănui.
În sală se făcuse liniște.
— Știți ce mi-a spus atunci? Că sărăcia nu este o rușine și că nu trebuie să las pe nimeni să mă facă să mă simt mai puțin valoros.
Mi-au dat lacrimile.
— Astăzi conduc această sucursală. Am ajuns aici prin muncă, dar n-am uitat oamenii care m-au ajutat să pornesc la drum.
Colegii au început să aplaude.
Alexandru m-a îmbrățișat.
— Vă mulțumesc, doamnă învățătoare!
Atunci Alina s-a apropiat, zâmbind forțat.
— Ce coincidență frumoasă! Să știți că doamna Elena este chiar mama mea!
Alexandru a privit-o surprins.
— Mama dumneavoastră?
— Da! Eu am rugat-o să vină în seara aceasta.
Directorul a rămas câteva clipe tăcut.
— Alina, acum o jumătate de oră mi-ați spus că doamna Elena este femeia care se ocupă de curățenie.
Fiica mea s-a înroșit.
— Păi… am vrut să spun că ne ajută cu organizarea.
— Și de ce nu mi-ați spus că este mama dumneavoastră?
Alina a început să se bâlbâie.
— Nu mi s-a părut important…
Alexandru a privit-o serios.
— Pentru mine este foarte important. Dumneavoastră știți cât respect îi port acestei femei?
Am intervenit.
— Sandule, lasă, mamă. Nu vreau să stric petrecerea nimănui.
Dar fiica mea a izbucnit:
— Mamă, te rog! Nu mă face de râs și mai tare!
Cuvintele ei au răsunat în liniștea din jur.
Alexandru s-a întors spre ea.
— Alina, mama dumneavoastră nu v-a făcut de râs. Dumneavoastră ați prezentat-o drept o angajată pe care nici măcar n-ați avut grijă s-o tratați cu respect.
Alina și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău…
— Nu mie trebuie să-mi spuneți asta.
M-am uitat la fiica mea.
O crescusem singură după moartea soțului. Îi plătisem meditațiile, facultatea și chiria în primii ani de serviciu.
Iar acum îi era rușine să spună că sunt mama ei.
— Alina, de ce m-ai rugat să nu spun nimănui cine sunt?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Pentru că le-am spus colegilor că tata fusese om de afaceri și că am crescut într-o familie cu bani. Mi-a fost teamă să nu afle că ai fost învățătoare și că am locuit într-un apartament mic.
Am simțit o durere cumplită.
— Ți-a fost rușine că am muncit ca să te cresc?
— Mamă, nu asta am vrut…
— Atunci de ce m-ai pus să strâng paharele și m-ai prezentat drept femeia de serviciu?
N-a răspuns.
Alexandru s-a apropiat de mine.
— Doamnă Elena, vă rog să rămâneți ca invitata mea. Locul dumneavoastră nu este lângă paharele murdare.
Apoi s-a întors spre Alina.
— Mâine vom discuta separat despre comportamentul dumneavoastră. În instituția noastră, respectul față de oameni nu depinde de funcție sau de situația materială.
În seara aceea, am rămas la petrecere, dar nu pentru a-mi umili fiica.
Am stat lângă Alexandru și am povestit despre anii de școală.
La plecare, m-a condus până la mașină.
— Doamnă Elena, aș vrea să vă invit la școala unde învață acum copiii mei. Să le povestiți despre meseria de învățător.
Am zâmbit.
— Cu drag, Sandule.
A doua zi, Alina a venit la mine acasă.
Nu mai purta rochia scumpă de la petrecere. Avea ochii umflați și ținea în mâini o fotografie veche.
Era fotografia noastră din ziua în care terminase facultatea.
— Mamă, am găsit-o aseară. Tu aveai aceeași rochie pe care o purtaseși la absolvirea mea de liceu.
Am încuviințat.
— Nu aveam bani să-mi cumpăr alta. Îți plătisem chiria și cărțile.
Alina a început să plângă.
— Și eu m-am rușinat cu tine…
Am lăsat-o să vorbească.
— Am vrut atât de mult să par importantă în fața colegilor, încât am uitat cine m-a ajutat să ajung acolo.
— Alina, eu nu vreau să mă lauzi. Dar nici să te rușinezi cu mine.
— Știu, mamă. Și vreau să îndrept lucrurile.
Mi-a spus că trimisese un mesaj colegilor, în care recunoscuse că femeia prezentată drept angajată la curățenie era mama ei, învățătoare pensionară, și că mințise despre familia din care provenea.
— Nu știu dacă mă vor mai privi la fel, a șoptit.
— Important este să nu te mai privești tu pe tine prin minciunile astea.
Am îmbrățișat-o, dar i-am spus că încrederea nu se repară într-o singură zi.
În săptămânile următoare, Alina a început să mă viziteze fără să-mi mai ceară favoruri. Mă suna să vadă dacă am nevoie de ceva și, pentru prima dată după mulți ani, mă întreba despre viața mea.
Într-o duminică, m-a invitat la o plimbare prin parcul în care o duceam când era mică.
Ne-am întâlnit întâmplător cu o colegă de-a ei.
Alina m-a prins de braț și a spus, fără nicio ezitare:
— Ea este mama mea, Elena. A fost învățătoare și sunt foarte mândră de ea.
Am simțit cum mi se încălzesc obrajii.
Nu pentru că mă lăudase.
Ci pentru că, în sfârșit, nu mai încerca să mă ascundă.
Iar eu am înțeles că uneori copiii trebuie să piardă respectul celorlalți ca să învețe să-l prețuiască pe cel al părinților.
În seara aceea, când am ajuns acasă, am pus fotografia noastră de la absolvire pe comodă.
Alina nu devenise peste noapte alt om.
Dar făcuse primul pas.
Și, după mult timp, am simțit că fiica mea începea să mă vadă din nou nu ca pe o femeie cu o tavă în mână, ci ca pe mama care o crescuse cu toată dragostea.