Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Stanca a arătat spre baie, cu mâinile tremurând.
— S-a spart o țeavă! Curge apă fierbinte peste tot! Am sunat la două firme și nu răspunde nimeni!
Florin a intrat și a văzut apa întinzându-se pe gresie. Dinspre baie se auzea un șuierat puternic.
— Cristina, sună-l pe administrator! Să vină imediat cu cheia de la camera tehnică. Trebuie oprită apa pe coloană!
Stanca se ținea de tocul ușii.
— Florin, te rog, fă ceva! Îmi distruge tot apartamentul!
— Doamnă Stanca, dați-vă la o parte și nu intrați în apă. Încerc să limitez pagubele.
Florin a închis robinetul de izolare din baie, dar apa continua să curgă din conducta fisurată. A pus o găleată sub spărtură și a tras câteva prosoape pe jos.
După câteva minute, administratorul a ajuns și a oprit alimentarea coloanei.
Apa s-a oprit.
Stanca a izbucnit în plâns.
— Doamne, Florin, dacă nu veneai, îmi distrugea toată casa!
Soțul meu și-a șters fruntea.
— Conducta trebuie înlocuită. Acum nu mai curge, dar nu porniți apa până nu vine echipa de intervenție.
Am ajutat-o pe Stanca să strângă prosoapele ude. Femeia care mă jignise în fața copilului meu stătea acum pe un scaun, cu ochii roșii.
— Cristina, îmi pare rău că v-am deranjat la ora asta.
Am privit-o.
— Nu ne-ați deranjat. Dar poate acum înțelegeți de ce meseria soțului meu nu este o rușine.
A coborât capul.
Florin a rămas până când administratorul a confirmat că intervenția de a doua zi fusese programată.
Când am ajuns acasă, era aproape două dimineața.
— Florin, după tot ce ne-a făcut, tu ai fost primul care a intrat să o ajute.
Soțul meu și-a lăsat trusa lângă ușă.
— Cristina, dacă lăsam apa să curgă, ajungea și la vecinii de dedesubt. Nu puteam să stau cu mâinile în sân.
— Dar te-a umilit de atâtea ori!
— Știu. Numai că eu nu vreau să ajung ca ea.
Dimineața, administratorul a chemat o firmă autorizată, care a înlocuit porțiunea avariată. Florin le-a explicat muncitorilor ce constatase în timpul nopții.
Stanca a încercat să-i ofere cinci sute de lei.
— Florin, ia-i, te rog. M-ai salvat de la o nenorocire.
— Nu vreau bani, doamnă Stanca. Am intervenit fiindcă era o urgență.
— Dar trebuie să-ți mulțumesc cumva!
Florin a privit-o serios.
— Atunci încetați să-mi mai jigniți familia. Și mai ales copiii.
Stanca a rămas nemișcată.
— Aveți dreptate, a șoptit.
Dar eu nu eram convinsă că înțelesese cu adevărat.
În aceeași seară, administratorul a organizat o scurtă întâlnire cu proprietarii, pentru a explica avaria și necesitatea verificării instalațiilor vechi.
Stanca a venit și ea.
Când administratorul a povestit cum fusese oprită apa, femeia s-a ridicat.
— Vreau să spun ceva înainte să plecăm.
Toți au privit-o surprinși.
— Azi-noapte, când mi s-a spart conducta, am crezut că pierd tot ce am în casă. Am cerut ajutor și singurul vecin care a venit imediat a fost Florin Ionescu.
A făcut o pauză.
— Același om despre care eu am spus că nu merită să locuiască în blocul nostru.
Am simțit cum îmi bate inima.
Stanca a continuat:
— Am lipit un bilet jignitor pe lift. Am vorbit urât despre meseria lui și despre soția lui. Am făcut-o chiar și pe fetița lor să plângă.
O vecină de la etajul doi a intervenit.
— Doamnă Stanca, noi v-am spus că ați întrecut măsura!
— Știu. Și mi-e rușine.
S-a întors spre Florin.
— Domnule Ionescu, vă rog să mă iertați. M-ați ajutat când aveam cea mai mare nevoie, deși eu nu v-am arătat niciun pic de respect.
Florin a încuviințat.
— Mă bucur că ați înțeles. Dar nu trebuie să mă respectați fiindcă v-am reparat o problemă. Trebuia să mă respectați și înainte.
Stanca și-a șters ochii.
— Aveți dreptate.
Apoi s-a întors spre mine.
— Cristina, vreau să-mi cer iertare și de la tine. Mai ales pentru ce i-am spus Biancăi.
— Doamnă Stanca, fetița mea a plâns o după-amiază întreagă din cauza dumneavoastră. M-a întrebat dacă trebuie să ne mutăm.
Femeia și-a dus mâna la gură.
— Nu mi-am dat seama că am rănit-o atât de tare.
— Ba v-ați dat seama că o răniți. Doar că nu v-a păsat atunci.
Stanca n-a încercat să se apere.
— Așa este. Am fost rea și nedreaptă.
A doua zi, când am coborât cu Bianca spre școală, am văzut o foaie nouă pe panoul de lângă lift.
Era scrisă de mâna Stancăi.
De data aceasta, nu mai jignise pe nimeni.
Își cerea scuze familiei Ionescu pentru acuzațiile făcute și le mulțumea vecinilor care interveniseră în timpul avariei.
Bianca a citit biletul.
— Mamă, doamna Stanca a scris că tata este un om deosebit!
Am zâmbit.
— Tata a fost mereu un om deosebit, iubita mea.
În după-amiaza aceea, Stanca ne-a sunat la ușă.
Ținea în mână un ghiveci cu o violetă africană.
— Cristina, pot să vorbesc puțin cu Bianca?
Am chemat-o pe fetiță.
Stanca s-a aplecat ușor spre ea.
— Bianca, îmi pare rău pentru vorbele urâte pe care ți le-am spus. Tatăl tău muncește cinstit, mama ta la fel, iar voi aveți tot dreptul să locuiți aici.
Bianca a privit-o serioasă.
— Dar de ce ne-ați spus că mirosim a sărăcie?
Stanca a înghițit în sec.
— Pentru că am fost răutăcioasă și am judecat oamenii după haine și după meserie. Am greșit.
— Tata spune că nu e rușine să muncești.
— Tatăl tău are dreptate.
Bianca a primit floarea, dar nu s-a apropiat s-o îmbrățișeze.
Nici eu nu i-am cerut asta.
În săptămânile următoare, Stanca și-a schimbat purtarea. Nu mai comenta despre hainele copiilor, nu mai făcea observații când Florin venea cu trusa de scule și nu mai încerca să hotărască cine merită să locuiască în bloc.
Într-o seară, Florin a venit acasă obosit, cu salopeta pătată de la o lucrare.
Bianca a alergat spre el.
— Tati, azi ne-a întrebat doamna la școală ce meserie vrem să avem când creștem.
— Și tu ce ai spus?
— Că vreau să fac ceva prin care să ajut oamenii, ca tine!
Florin a luat-o în brațe.
— Atunci să înveți bine, fata tatei. Și să alegi ce-ți place ție.
M-am uitat la ei și am simțit o bucurie pe care n-o mai simțisem de mult.
Nu deveniserăm bogați. Aveam aceleași rate, aceleași facturi și aceleași haine de lucru.
Dar Bianca nu se mai temea să intre în lift.
Iar Florin mergea în continuare la serviciu cu fruntea sus.
Într-o dimineață, l-am văzut pe soțul meu ieșind din bloc cu trusa pe umăr. Stanca tocmai cobora scările.
— Bună dimineața, domnule Ionescu! Să aveți o zi ușoară!
— Mulțumesc, doamnă Stanca. Asemenea!
M-am uitat după el și am zâmbit.
Omul pe care vecina îl disprețuise pentru că lucra cu țevile îi salvase locuința atunci când nimeni altcineva nu putuse interveni.
Dar cea mai mare dreptate nu fusese că Stanca avusese nevoie de ajutorul lui.
Era că, în sfârșit, înțelesese cât de urât se purtase cu niște oameni care nu-i făcuseră niciodată nimic rău.
Și că fetița noastră putea spune din nou, fără teamă și fără rușine, că tatăl ei este instalator.