Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit numărul Valeriei pe ecran și am ezitat. Nu știam dacă soacra mea mă va crede sau dacă îi va lua apărarea fiului ei.
Până la urmă, am sunat-o.
— Diana, draga mea! Cum te simți? Marius mi-a spus că te externează astăzi!
— Mamă Valeria, sunt încă internată. Medicii spun că mai am nevoie de câteva zile de supraveghere.
— Dar Marius mi-a spus că ești bine!
— Nu este adevărat. Mi-a spus că nu vrea să stea cu o femeie bolnavă și că pleacă la dumneavoastră.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Diana, repetă-mi ce ți-a spus!
I-am povestit totul, inclusiv cum mă lăsase singură după operație.
Valeria a respirat adânc.
— Ascultă-mă bine. Tu ai grijă să te faci sănătoasă. De restul mă ocup eu.
Două ore mai târziu, Marius a ajuns la casa mamei lui, cu geanta în mână.
Valeria îl aștepta la poartă.
— Mamă, deschide! Am venit să stau câteva săptămâni.
— Știu de ce ai venit, Marius.
— Ți-a telefonat Diana? Exagerează, ca de obicei!
Valeria l-a privit sever.
— Dacă tu erai operat, iar Diana pleca de lângă tine, cum te-ai fi simțit?
Marius a ridicat din umeri.
— Mamă, eu muncesc! Nu pot să-mi pierd timpul prin spitale!
— Și Diana n-a muncit când ai stat șase luni fără serviciu?
— Iar începi?
Valeria a scos din geantă un dosar.
— Recunoști documentele astea?
Erau copii ale extraselor bancare pe care Diana i le trimisese recent, când îi ceruse sfatul despre situația financiară a familiei.
— Diana a plătit ratele apartamentului când tu nu aveai serviciu. A achitat facturile și te-a ajutat să-ți plătești datoriile.
Marius s-a înroșit.
— Sunt banii familiei!
— Exact! Dar când ea are nevoie de tine, dintr-odată fiecare trebuie să se descurce singur?
— Mamă, sunt fiul tău! Nu mă ține la poartă!
Valeria a clătinat din cap.
— Ești fiul meu, dar nu te-am crescut să-ți abandonezi nevasta când este bolnavă. Nu te primesc aici ca să fugi de responsabilități.
— Și unde să mă duc?
— Ești adult, Marius. Găsește singur o soluție. Eu mă duc la Diana.
L-a lăsat la poartă și a plecat.
În aceeași după-amiază, Valeria a intrat în salonul meu cu o sacoșă de haine curate și lucrurile de care aveam nevoie.
Când am văzut-o, mi-au dat lacrimile.
— Mamă Valeria, nu trebuia să veniți!
S-a așezat lângă mine.
— Diana, am lucrat treizeci de ani ca infirmieră. Știu cât de greu este să fii bolnav și să te simți singur.
Mi-a prins mâna.
— Îmi pare rău că fiul meu s-a purtat așa. Nu l-am crescut să fie un om fără suflet.
Tanti Sofia, din patul alăturat, a zâmbit.
— Doamnă, aveți o noră bună. Să aveți grijă de ea!
Valeria i-a răspuns:
— Tocmai asta am venit să fac.
După câteva zile, medicii mi-au permis să plec din spital, cu recomandări clare pentru recuperare.
Valeria m-a luat la ea acasă.
Mi-a pregătit o cameră liniștită și m-a ajutat să respect tratamentul și indicațiile medicului.
Marius a început să mă sune.
La început era furios.
— Diana, ai întors-o pe mama împotriva mea!
— Nu eu am făcut asta, Marius. Tu ai ales să pleci.
— Hai acasă! Nu putem arunca șaptesprezece ani de căsnicie!
— Când tu aveai nevoie de ajutor, eu am rămas lângă tine. Când am avut eu nevoie, tu ai plecat.
După o săptămână, a venit la poarta Valeriei.
— Diana, vreau să vorbim.
Am ieșit în curte, sprijinindu-mă de brațul soacrei mele.
— Îmi pare rău, Diana. Am fost nervos și am spus lucruri pe care nu le gândeam.
L-am privit îndelung.
— Marius, mi-ai spus că nu vrei să stai cu o bolnavă. Ai plecat și nici măcar nu te-ai interesat dacă am cu cine să ajung acasă.
— Dar sunt soțul tău!
— Tocmai de aceea m-a durut atât de tare.
A încercat să-mi ia mâna, dar m-am retras.
— Am nevoie să mă vindec, Marius. Și nu vorbesc doar despre operație.
În săptămânile următoare, am început să-mi recapăt puterile.
Am discutat cu un avocat despre drepturile mele asupra apartamentului cumpărat în timpul căsătoriei.
Când i-am spus lui Marius că vreau să divorțăm, a izbucnit:
— Și apartamentul? Crezi că poți să-l păstrezi doar pentru tine?
— Nu vreau nimic din ce nu mi se cuvine. Dar nici nu voi renunța la drepturile mele.
Valeria, care auzise discuția, a intervenit:
— Marius, dacă ai fi avut jumătate din grija pe care o ai acum pentru apartament și pentru soția ta, poate nu ajungeați aici.
Fiul ei a plecat fără să răspundă.
Divorțul și împărțirea bunurilor au durat câteva luni. Cu ajutorul avocatului, am ajuns la o înțelegere prin care mi-am primit partea cuvenită din valoarea apartamentului.
Marius a rămas să locuiască acolo și a preluat obligațiile financiare stabilite prin acord.
Eu mi-am cumpărat un apartament mai mic, aproape de Valeria.
În ziua mutării, soacra mea a venit să mă ajute.
— Diana, sper că nu crezi că, dacă ai divorțat de Marius, trebuie să divorțezi și de mine!
Am râs pentru prima dată după multă vreme.
— Mamă Valeria, dumneavoastră ați fost lângă mine când propriul soț m-a părăsit. Cum aș putea să vă uit?
M-a îmbrățișat.
— Atunci să știi că ai o mamă aici, cât oi trăi.
După aproape un an, eram din nou sănătoasă, mă întorsesem la serviciu și începusem să mă bucur de lucrurile simple.
Într-o duminică, am mers cu Valeria la plimbare prin parc.
— Diana, ești fericită? m-a întrebat.
M-am gândit la ziua în care Marius mă lăsase singură în salon, cu perfuzia în mână.
— Da, mamă Valeria. Acum sunt.
Nu-mi dorisem să-mi pierd căsnicia. Dar nici nu puteam rămâne lângă un om care mă considera o povară atunci când aveam cea mai mare nevoie de el.
Marius pierduse o soție care îl sprijinise șaptesprezece ani.
Eu câștigasem liniștea, sănătatea și respectul pentru mine însămi.
Iar femeia de la care mă așteptasem cel mai puțin să primesc ajutor îmi devenise cea mai apropiată persoană.
În ziua în care soțul meu îmi spusese că nu stă cu o bolnavă, crezusem că rămăsesem singură pe lume.
Dar tocmai atunci descoperisem cine merita cu adevărat să rămână în viața mea.