Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ioana m-a privit câteva clipe, apoi mi-a strâns mâna.
— Bunicule, dacă pâinea ta a adus clienți la brutăria aia timp de 32 de ani, de ce n-ai putea s-o faci și pentru tine?
Am râs amar.
— Fata mea, eu am 66 de ani. Cine mai începe o afacere la vârsta asta?
— Cineva care știe să facă cea mai bună pâine din Târgu Mureș!
În seara aceea, Ioana mi-a cerut să-i arăt rețeta mamei mele. Am frământat împreună aluatul, iar ea a notat cantitățile și fiecare pas.
Când pâinea a ieșit din cuptor, a gustat o bucată.
— Bunicule, exact gustul ăsta îl țin minte din copilărie!
A doua zi, a început să caute un spațiu pentru un atelier de panificație.
— Ioana, nu vreau să-ți cheltuiești economiile pentru mine.
— Nu le cheltuiesc, bunicule. Investesc într-o afacere pe care o construim împreună.
Am acceptat, cu o condiție: să începem modest, fără împrumuturi mari.
Am găsit un spațiu pe o stradă liniștită, la câteva sute de metri de vechea brutărie. Am cumpărat un cuptor folosit, am amenajat atelierul și am obținut autorizațiile necesare.
Ioana se ocupa de acte, comenzi și vânzări. Eu pregăteam aluatul.
După două luni, am deschis mica noastră brutărie.
În prima dimineață am făcut doar patruzeci de pâini.
Mă temeam că nu vom vinde nici jumătate.
Dar înainte de ora nouă, o femeie în vârstă a intrat și m-a recunoscut.
— Nea Grigore? Dumneata ești? De ce nu te mai găsesc la brutăria veche?
— Am ieșit la pensie, doamnă. Acum lucrez aici, cu nepoata mea.
Femeia a cumpărat două pâini.
După o oră, s-a întors cu o vecină.
— V-am spus eu că pâinea asta are gustul de altădată!
În câteva săptămâni, comenzile au început să crească. Nu făceam avere, dar ne acopeream cheltuielile și aveam clienți care reveneau.
Între timp, la vechea brutărie, Sorin începuse să aibă probleme.
Pâinea nu mai ieșea la fel. Angajații respectau rețetele scrise, dar nu aveau experiența mea. Unii clienți se plângeau că gustul se schimbase.
Într-o dimineață, Sorin a intrat în atelierul nostru.
Purta același costum scump și aceeași expresie arogantă.
— Grigore, am auzit că te-ai apucat de afaceri!
Mi-am șters mâinile de șorț.
— Da, domnule Sorin. Lucrez cu nepoata mea.
A privit încăperea.
— Drăguț. Dar să nu crezi că poți concura cu mine!
Ioana s-a apropiat.
— Bunicul nu concurează cu nimeni. Își face meseria.
Sorin a ignorat-o.
— Grigore, am nevoie să vii înapoi. Îți dau un salariu mai mare. Lucrezi doar patru ore pe zi.
L-am privit surprins.
— Credeam că nimeni nu e de neînlocuit, domnule Sorin.
Sorin s-a înroșit.
— Hai să nu mai dezgropăm trecutul!
— Pentru dumneavoastră poate este trecut. Pentru mine, ziua în care m-ați pus să vă spăl mașina în genunchi a fost cea mai umilitoare din viață.
Ioana a intervenit:
— L-ați umilit în fața angajaților. Acum veniți să-i cereți ajutorul?
Sorin și-a îndreptat sacoul.
— Eu îi ofer o oportunitate!
Am clătinat din cap.
— Nu mă întorc. Aici lucrez pentru mine și pentru nepoata mea. Și nimeni nu mă mai pune să spăl mașini ca să-mi demonstreze cine este șeful.
Patronul a plecat furios.
Dar povestea nu s-a terminat acolo.
Câteva zile mai târziu, doi foști colegi au venit să mă viziteze.
— Nea Grigore, Sorin spune că i-ai furat rețeta și clienții!
Am rămas uluit.
— Rețeta asta o știu de la mama mea, cu mult înainte să lucrez la brutăria lui!
Ioana m-a liniștit.
— Bunicule, avem propria activitate autorizată și nu folosim numele firmei lui. Nu trebuie să intrăm în scandal.
Totuși, Sorin a venit din nou, de data aceasta însoțit de un angajat.
— Grigore, îți dau ultima șansă. Te întorci sau o să regreți!
M-am uitat la el.
— Domnule Sorin, am muncit pentru tatăl dumneavoastră și apoi pentru dumneavoastră 32 de ani. N-am cerut niciodată mai mult decât salariul meu și puțin respect.
— Și ce vrei acum? Să-mi cer iertare?
— Ar fi trebuit să faceți asta în ziua în care m-ați pus să vă spăl mașina.
Angajatul care îl însoțea a coborât privirea.
Sorin a tăcut.
— Îmi pare rău, Grigore, a spus în cele din urmă, aproape în șoaptă.
— Nu mie trebuie să-mi dovediți că v-ați schimbat. Aveți încă oameni care muncesc pentru dumneavoastră. Începeți prin a-i respecta.
Sorin a plecat fără să mai amenințe.
În lunile următoare, mica noastră brutărie a devenit tot mai cunoscută.
Ioana a angajat o vânzătoare și am început să primim comenzi pentru pâine de casă și cozonaci.
Eu lucram doar dimineața, cât îmi permitea sănătatea.
Într-o zi, am găsit pe tejghea o fotografie înrămată.
Era mama mea, lângă cuptorul de lut din sat.
Ioana pusese dedesubt o plăcuță cu numele ei.
— Bunicule, rețeta asta a început cu străbunica. Vreau ca oamenii să știe.
Am mângâiat rama fotografiei.
— Mama ar fi fost tare mândră de tine, Ioana.
Nepoata m-a îmbrățișat.
— Și eu sunt mândră de tine, bunicule.
Într-o sâmbătă dimineață, când am deschis ușa atelierului, am văzut o coadă de oameni așteptând pâinea caldă.
La capătul străzii se vedea și vechea brutărie.
Pentru prima dată, nu m-am mai gândit la ziua în care Sorin mă umilise.
M-am gândit la mama, la mâinile ei pline de făină și la toate diminețile în care mă învățase să frământ aluatul.
La 66 de ani, nu devenisem bogat și nici nu-mi doream asta.
Aveam însă o nepoată care credea în mine, o meserie pe care încă o iubeam și oameni care îmi apreciau munca.
Iar cea mai mare bucurie era că, după 32 de ani în care făcusem pâine pentru alții, puteam în sfârșit să spun că fiecare pâine ieșită din cuptorul nostru purta numele și munca familiei mele.
În ultima zi la vechea brutărie, Sorin îmi spusese să țin minte de unde am plecat.
Nu uitasem.
Doar că acum știam și cât de departe puteam ajunge, chiar și la vârsta mea.