Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Victoria a apărut în spatele lui Bogdan și, când m-a văzut la poartă, s-a făcut albă la față.
— Mariana? Ce cauți aici? De ce n-ai anunțat că vii?
— Am venit acasă, mamă Victoria. După cincisprezece ani, vreau să-mi văd copilul.
Bogdan a izbucnit:
— Copilul tău? Unde ai fost când eram bolnav? Când începeam școala? Când plângeam după mama?
Fiecare întrebare mă durea cumplit.
— Bogdan, ți-am scris în fiecare lună. Am trimis bani, fotografii, cadouri…
— Minți! Bunica mi-a spus că nu te-a interesat niciodată de mine!
M-am întors spre Victoria.
— Cum adică nu m-a interesat?
Bătrâna și-a încrucișat brațele peste rochie.
— Mariana, lasă băiatul în pace! Eu l-am crescut. Acum vii să mi-l iei?
— Nu vreau să-l iau de lângă nimeni. Vreau să știe adevărul!
Bogdan a trântit poarta.
Am rămas în drum, lângă valiză, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.
M-am dus la sora mea, Viorica, care locuia la două străzi distanță.
Când m-a văzut, m-a îmbrățișat.
— Mariana, ce s-a întâmplat?
— Copilul meu crede că l-am abandonat! Cincisprezece ani am muncit pentru el!
— Ai păstrat dovezile banilor trimiși?
— Pe toate. Și copiile scrisorilor.
Am scos din valiză dosarul adus din Spania. Înăuntru erau extrase bancare, chitanțe și fotografii. Fiecare lună avea câte o dovadă.
Între timp, Bogdan începuse să pună întrebări.
— Bunico, de ce spune mama că mi-a scris?
— Pentru că vrea să te înduplece!
— Și banii pentru renovarea casei? De unde au venit?
— Din pensia mea și din economii!
Dar Bogdan avea optsprezece ani și nu mai accepta orice explicație.
A doua zi, căutând în pod niște acte ale casei, a găsit o cutie ascunsă în spatele unui dulap.
Pe capac era scris numele lui.
Înăuntru se aflau o sută optzeci de scrisori, legate cu sfoară.
Toate trimise din Spania.
Toate adresate lui.
A desfăcut prima scrisoare. Era din anul în care împlinise patru ani. Îi povesteam cât îmi era de dor și cât munceam ca să-i pot trimite bani.
Apoi a citit una din perioada când începuse școala. Îi scrisesem că trimisesem bani pentru ghiozdan și rechizite.
În ultima scrisoare îi spuneam că mă întorc definitiv în România și că abia aștept să-l îmbrățișez.
Bogdan a coborât din pod cu cutia în brațe.
— Bunico, ce sunt astea?
Victoria a încremenit.
— De unde le-ai luat?
— Din pod! De ce mi-ai spus că mama nu mi-a scris niciodată?
Bătrâna a început să plângă.
— Bogdan, mi-a fost frică să nu pleci la ea în Spania. Eu rămâneam singură!
— Și pentru asta m-ai lăsat să cred că mama nu mă iubește?
— Te-am crescut, Bogdan! Am făcut totul pentru tine!
— Și eu te iubesc, bunico. Dar m-ai mințit cincisprezece ani!
Victoria a încercat să-l îmbrățișeze, însă băiatul s-a retras.
— Nu pot să vorbesc cu tine acum.
A luat cutia și a plecat.
O oră mai târziu, cineva a bătut la ușa Vioricăi.
Când am deschis, Bogdan stătea în prag, ținând scrisorile la piept.
Avea ochii roșii.
— Mamă…
Am simțit că mi se oprește inima.
— Bogdan?
A ridicat cutia.
— Le-am găsit. Pe toate.
Mi-am dus mâna la gură.
— Scrisorile mele…
— Bunica le-a ascuns. Mi-a spus că nu m-ai căutat niciodată.
Vocea i s-a frânt.
— Mamă, iartă-mă pentru ce ți-am spus la poartă!
L-am cuprins în brațe.
— Nu ai de ce să-mi ceri iertare, copilul meu. Tu ai crezut ce ți s-a spus.
M-a strâns atât de tare, încât am simțit că toți anii de singurătate se adunaseră într-o singură îmbrățișare.
— De ce n-ai venit mai devreme, mamă?
— Am încercat, Bogdan. Am sunat de multe ori. Bunica îmi spunea că nu vrei să vorbești cu mine și că venirea mea te-ar tulbura.
— Dar eu te așteptam…
Cuvintele lui m-au sfâșiat.
— Știu, dragul meu. Îmi pare rău că n-am găsit o cale să ajung la tine mai devreme.
Am intrat în casă și i-am arătat dosarul cu transferurile bancare.
Bogdan a răsfoit documentele.
— Tu ai trimis banii pentru acoperiș, ferestre și camera mea?
— Da. Voiam să ai o casă frumoasă și să nu-ți lipsească nimic.
— Bunica mi-a spus că ea a plătit totul.
— A muncit și ea pentru tine. Nu vreau să-i șterg meritele. Dar nici nu mai accept să trăim într-o minciună.
În zilele următoare, Bogdan a venit zilnic la mine. Mi-a povestit despre școală, prieteni și planurile lui de viitor.
Într-o duminică, am mers împreună la Victoria.
Bătrâna ne aștepta în curte.
— Mariana, iartă-mă. Am fost egoistă. Mi-a fost frică să nu rămân singură.
Am privit-o îndelung.
— Mamă Victoria, eu ți-am încredințat copilul pentru că aveam încredere în dumneata. Nu ca să mă ștergi din viața lui.
Victoria a coborât privirea.
— Știu. Am greșit.
Bogdan s-a apropiat.
— Bunico, nu te urăsc. Dar am nevoie de timp ca să pot avea din nou încredere în tine.
Bătrâna a încuviințat.
Nu ne-am prefăcut că totul era uitat. Dar adevărul fusese spus.
După câteva săptămâni, am hotărât să rămân definitiv în România. Economisisem suficient cât să-mi permit să caut de lucru fără să mai plec în Spania.
Bogdan a început să petreacă tot mai mult timp cu mine, fără să fie obligat să aleagă între mine și bunica lui.
Într-o seară, mi-a adus o fotografie din prima lui zi de școală.
— Mamă, asta nu ai avut-o niciodată.
Am luat fotografia cu mâinile tremurând.
— Nu, dragul meu.
— Atunci vreau s-o păstrezi tu.
Am așezat-o lângă cele o sută optzeci de scrisori.
Cincisprezece ani crezusem că băiatul meu nu voia să mă audă.
El crescuse crezând că mama lui îl uitase.
Acum stătea lângă mine, cu capul sprijinit pe umărul meu.
— Mamă, mâine mergem să vedem unde ai copilărit?
L-am sărutat pe frunte.
— Mergem oriunde vrei, Bogdan. Acum avem timp.
Nu puteam recupera cei cincisprezece ani pierduți.
Dar puteam avea grijă să nu mai pierdem nicio zi din cele care ne rămăseseră.
Și, pentru prima dată după cincisprezece ani, când fiul meu mi-a spus noapte bună, am putut să-i răspund privindu-l în ochi, nu scriindu-i o scrisoare care nu ajungea niciodată la el.