Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Teodora a desfăcut plicul cu grijă, iar eu am recunoscut imediat scrisul mamei. Nu-l mai văzusem de doisprezece ani, dar l-aș fi recunoscut dintre o mie.
Pe foaie era trecută o dată. Cu două săptămâni înainte de ziua în care o surprinsesem sărutându-se cu Cătălin.
Am început să citesc.
“Am hotărât să plec la Sibiu cu Cătălin. Sorin poate să rămână cu fetele. Alexandra este destul de mare să-l ajute. Nu mai vreau viața asta.”
Mi s-au înmuiat genunchii.
— Teodora… mama pregătise plecarea înainte să aflu că îl înșela pe tata?
— Da, Alexandra. Și mai este ceva.
În plic se afla copia unui contract de închiriere pentru un apartament din Sibiu, semnat de Daniela și Cătălin cu zece zile înainte să plece.
Doisprezece ani mă învinovățisem pentru destrămarea familiei. Iar mama își făcuse deja bagajele, înainte ca eu să descopăr adevărul.
L-am găsit pe tata în sufragerie.
Când a văzut plicul, a închis televizorul.
— Alexandra, de unde ai documentele astea?
— Din seiful tău. Tată, de ce nu mi-ai spus că mama hotărâse deja să plece?
A oftat adânc.
— Pentru că erai un copil. Nu voiam să vă distrug și ultimele amintiri frumoase despre ea.
— Dar m-ai lăsat să cred că era vina mea!
M-a prins de mâini.
— Fata tatei, ți-am spus mereu că n-ai nicio vină!
— Știu. Dar eu auzeam întruna vocea ei. Dacă aș fi tăcut, poate rămânea…
Tata m-a îmbrățișat.
— Alexandra, mama ta alesese să plece. Eu am găsit scrisoarea după ce a plecat. Am păstrat-o fiindcă mă temeam că într-o zi va încerca să schimbe adevărul.
Am plâns la pieptul lui, ca atunci când aveam doisprezece ani.
— Îmi pare rău că ai dus povara asta atât de mult, mi-a șoptit.
Câteva luni mai târziu, pregăteam cununia civilă cu Andrei, bărbatul alături de care eram de trei ani.
Într-o dimineață, am primit un mesaj de la mama.
“Alexandra, am aflat că te căsătorești. Sunt mama ta și vreau să fiu prezentă. A venit timpul să lăsăm trecutul în urmă.”
Nu mă sunase la absolvire. Nu venise când Maria fusese internată în spital și nici când Teodora împlinise optsprezece ani.
Dar acum voia să participe la nunta mea.
I-am răspuns că putem discuta înainte de ceremonie.
Două zile mai târziu, Daniela a venit la Brașov, însoțită de Cătălin.
Ne-am întâlnit în casa tatei. Maria, acum în vârstă de 21 de ani, și Teodora, de 18 ani, au rămas lângă mine.
Mama a intrat zâmbind.
— Fetele mele! Ce mari v-ați făcut!
A încercat să mă îmbrățișeze, dar m-am retras.
— Mamă, înainte să discutăm despre cununie, vreau să-mi răspunzi la o întrebare. De ce mi-ai spus că eu am distrus familia?
Zâmbetul i-a dispărut.
— Alexandra, au trecut doisprezece ani! Chiar trebuie să dezgropăm totul?
Am scos scrisoarea.
Daniela a încremenit.
— De unde ai hârtia asta?
— Ai scris-o înainte să te văd cu Cătălin. Aveai deja apartament închiriat la Sibiu. Plecai oricum!
Mama a încercat să-mi ia documentul.
— Nu înțelegi! Eram nefericită!
— Atunci de ce ai dat vina pe mine? Aveam doisprezece ani!
Cătălin a intervenit.
— Cred că ar trebui să vă concentrați pe viitor. Alexandra se mărită, nu?
Tata s-a ridicat.
— Cătălin, ai făcut destul rău familiei mele. Lasă-le să vorbească.
Maria s-a apropiat de mama.
— Știi cine ne pregătea pentru școală când tata pleca devreme la serviciu? Alexandra! Știi cine mă liniștea când plângeam după tine? Tot ea!
Teodora avea ochii plini de lacrimi.
— Eu nici nu-mi mai amintesc cum era să mă ții în brațe, mamă. Dar îmi amintesc că Alexandra mă adormea în fiecare seară.
Daniela a coborât privirea.
— Nu am știut că v-am făcut atât de mult rău…
— Ba ai știut, am răspuns. Dar ai ales să nu te întorci.
Mama și-a șters obrajii.
— Eram furioasă când ai spus adevărul. Am vrut să te rănesc. Îmi pare rău.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Doisprezece ani am așteptat să aud asta. Dar o scuză nu poate înlocui doisprezece ani de absență.
— Alexandra, te rog să mă lași să vin la cununie. Sunt mama ta!
— Știu. Dar nu te pot primi acolo doar pentru că acum vrei să apari într-o fotografie de familie.
— Deci nu mă ierți?
— Poate într-o zi. Dar acum am nevoie să-mi respecți hotărârea.
Daniela a început să plângă.
Pentru prima dată, nimeni nu s-a grăbit s-o liniștească.
A plecat împreună cu Cătălin, fără să mai insiste.
În ziua cununiei, tata m-a condus spre Andrei.
Purta costumul lui cel bun, iar mâinile îi tremurau de emoție.
— Fata tatei, ești fericită?
— Foarte fericită.
M-a sărutat pe frunte.
— Atunci și eu sunt.
După ceremonie, fotograful ne-a chemat pentru o fotografie de familie.
Maria și Teodora l-au prins pe tata de brațe.
— Vrem una numai cu noi patru! a spus Teodora.
Ne-am apropiat de el și l-am îmbrățișat.
Tata și-a șters ochii.
— Ce-am făcut eu să merit trei fete atât de bune?
L-am privit și i-am răspuns:
— Ai rămas, tată. Când ne-a fost cel mai greu, tu ai rămas.
În seara aceea, Andrei m-a întrebat dacă regret că mama nu fusese prezentă.
— Îmi pare rău pentru mama pe care mi-aș fi dorit s-o am. Dar astăzi am fost lângă oamenii care m-au iubit cu adevărat.
M-a strâns în brațe.
Pentru prima dată după doisprezece ani, amintirea plecării mamei nu mă mai făcea să mă simt vinovată.
Eu spusesem adevărul.
Mama alesese să plece.
Iar tata alesese să rămână.
Și datorită lui, eu, Maria și Teodora învățaserăm că dragostea adevărată nu înseamnă să promiți că vei fi mereu lângă cineva.
Înseamnă să rămâi atunci când viața devine grea.