Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi, m-am întâlnit cu Ștefan într-un parc din Brașov, cât timp Daria era la grădiniță.
Stătea pe o bancă, ținând un plic în mâini. Avea cearcăne adânci și părea că nu dormise deloc.
— Claudia, iartă-mă pentru felul în care am plecat. N-ar fi trebuit s-o sperii pe Daria.
— M-a întrebat dacă ai plecat din cauza ei, Ștefan. Ce puteam să-i spun?
A scos din plic o fotografie veche. Era Adrian, la vreo patru ani, lângă o bicicletă roșie.
Semăna izbitor cu Daria.
— Am găsit-o printre lucrurile fratelui meu. Uită-te la ochi, la forma feței. Claudia, dacă Adrian este tatăl ei?
— Nu știm asta. Asemănarea nu dovedește nimic.
— Tocmai de aceea trebuie să aflăm adevărul.
M-am așezat lângă el.
— Ștefan, când l-am cunoscut pe Adrian, nu-i știam numele de familie. Nu i-am întâlnit rudele. Iar când te-am cunoscut pe tine, habar n-aveam că ești fratele bărbatului cu care ieșisem atunci.
— Știu că nu ai făcut-o intenționat. Dar dacă Daria este fiica lui Adrian, eu sunt unchiul ei. Nu pot continua relația noastră ca înainte.
— Deci ne despărțim?
A încuviințat, cu ochii umezi.
— Țin la tine, Claudia. Mi-am dorit să avem un viitor împreună. Dar acum totul s-a schimbat.
M-a durut, însă înțelegeam.
Înainte să plece, m-a rugat să facem un test genetic.
Părinții lui Adrian erau în viață. Ștefan le-a povestit situația, iar mama lor, doamna Ileana, m-a sunat două zile mai târziu.
— Claudia, dacă fetița este copilul lui Adrian, vrem să știm. Băiatul nostru a murit fără să afle că ar putea avea o fiică.
Am stabilit testarea printr-un laborator acreditat. Ileana și soțul ei, Nicolae, au oferit probe, iar eu am dus-o pe Daria pentru recoltare.
Fetița a râs când tamponul i-a atins obrazul.
Eu abia îmi puteam stăpâni emoțiile.
Rezultatele au venit după câteva zile.
Analiza indica o probabilitate foarte ridicată ca Ileana și Nicolae să fie bunicii biologici ai Dariei.
Adrian era, aproape sigur, tatăl ei.
L-am sunat pe Ștefan.
— S-a confirmat.
N-a răspuns imediat.
— Fratele meu are o fetiță… a șoptit. Și n-a apucat niciodată s-o cunoască.
— Trebuie să vorbesc cu Mihai înainte să facem orice altceva.
— Desigur. Daria trebuie protejată.
În seara următoare, Mihai a venit după ce fetița adormise.
I-am povestit totul. Despre Adrian, despre Ștefan și despre rezultatele testelor.
M-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Claudia, tu ai bănuit vreodată că Daria ar putea să nu fie fiica mea biologică?
Am coborât privirea.
— Da. Perioadele se suprapuneau. Dar nu am știut sigur.
S-a ridicat brusc.
— Patru ani ai avut îndoiala asta și nu mi-ai spus?
— Mi-a fost frică să nu te pierd. Să nu o rănesc pe Daria.
— Și ai crezut că ascunzând adevărul ne protejezi?
Nu aveam nicio scuză.
Mihai s-a dus la fereastră, apoi s-a întors.
— Știi ceva? Și eu m-am întrebat după nașterea ei. Știam că fuseserăm despărțiți.
— De ce n-ai întrebat?
— Pentru că am ținut-o în brațe în maternitate și am știut că o iubesc. Indiferent cine era tatăl biologic, eu voiam s-o cresc.
Mi-au dat lacrimile.
— Îmi pare rău, Mihai.
— Sunt furios că ai ascuns adevărul. Dar Daria este fiica mea. Am crescut-o de când s-a născut și n-o să dispar din viața ei.
— Nici nu vreau asta.
— Atunci trebuie să-i explicăm totul fără s-o facem să creadă că pierde pe cineva.
Am apelat la un psiholog specializat în relații de familie, care ne-a ajutat să pregătim discuția.
Într-o duminică, eu și Mihai i-am povestit Dariei, pe înțelesul ei, că există un bărbat pe nume Adrian care contribuise la venirea ei pe lume, dar care murise înainte s-o cunoască.
— Deci am doi tătici? a întrebat.
Mihai i-a mângâiat părul.
— Eu sunt tati Mihai și voi fi mereu aici. Iar Adrian este tatăl tău biologic.
— Și pot să văd o poză cu el?
I-am arătat fotografia cu bicicleta.
Daria a zâmbit.
— Are ochii ca mine!
Câteva săptămâni mai târziu, am organizat o întâlnire într-un parc.
Ștefan a venit cu Ileana și Nicolae.
Când a văzut-o pe Daria, Ileana și-a dus mâna la gură. Dar s-a stăpânit și s-a aplecat la nivelul fetiței.
— Bună, Daria. Eu sunt Ileana. Mi-ar plăcea să ne cunoaștem.
Daria i-a arătat ursulețul.
— Îl cheamă Pufi!
Nicolae i-a adus o fotografie cu Adrian ținând în brațe un cățeluș.
Ștefan stătea mai retras.
La un moment dat, Daria s-a apropiat de el.
— Tu ești domnul care a scăpat cadoul?
— Da, eu sunt. Îmi pare rău că te-am speriat.
— Nu-i nimic. Mami a zis că erai trist.
Ștefan a îngenuncheat lângă ea și i-a zâmbit.
În ziua aceea am înțeles că despărțirea noastră era definitivă, dar că el putea avea un loc important în viața Dariei.
Mihai și cu mine nu ne-am împăcat. Am continuat însă să ne creștem fetița împreună, iar familia lui Adrian a început s-o cunoască treptat.
La aniversarea ei de cinci ani, au venit și Ștefan, Ileana și Nicolae.
Mihai a ajutat-o să deschidă cadourile, iar Nicolae i-a adus o bărcuță de jucărie, în amintirea lui Adrian, care iubise pescuitul.
La un moment dat, Daria s-a așezat între Mihai și Ștefan și le-a explicat regulile unui joc inventat de ea.
Amândoi au ascultat-o răbdători.
În seara aceea, după plecarea invitaților, Daria a scos fotografia lui Adrian din cutia cu amintiri.
— Mami, Adrian era drăguț?
M-am gândit la tânărul care mă ascultase într-o perioadă grea și care îmi urase să fiu fericită când ne despărțiserăm.
— Da, iubita mea. Era un om bun.
A pus fotografia lângă ursuleț.
— Și tati Mihai vine sâmbătă să mă ducă la patinoar?
— Sigur că vine.
Am sărutat-o pe frunte și am stins lumina.
Viața noastră nu mai arăta cum mi-o imaginasem. Dar Daria avea acum mai mulți oameni care o iubeau, fără să-i ceară să aleagă între ei.
Iar eu nu mai trebuia să ascund trecutul pentru a-i proteja viitorul.