Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Emil a rămas în pragul biroului, cu ochii ațintiți asupra dosarului din mâinile mele.
— Ce întrebare mai este și asta, Nicoleta? Eram acasă. Ți-am spus de atunci.
— Cornel ți-a cerut explicații pentru niște facturi cu două zile înainte de accident. În seara aceea trebuia să vă întâlniți. V-ați văzut?
Emil a încercat să zâmbească.
— Nu-mi amintesc. Au trecut două luni.
— Eu îmi amintesc foarte bine ce mi-ai spus. Că fratele tău era obosit, că probabil a adormit la volan și că trebuie să mă ocup de copil, nu să pun întrebări.
A făcut un pas spre mine.
— Nicoleta, dă-mi dosarul. Sunt documente ale firmei.
L-am strâns la piept.
— Firma este a mea și a lui Cornel. Tu ești angajat aici.
Expresia i s-a schimbat.
— După tot ce am făcut pentru voi, așa îmi mulțumești?
— Îți pun o întrebare simplă. De ce ai pregătit vânzarea a trei autoutilitare fără acordul nostru?
A tăcut.
Apoi a ridicat vocea.
— Pentru că firma are datorii! Dacă nu mă ocupam eu, până acum erați terminați!
— Atunci arată-mi datoriile.
— Nu înțelegi nimic din afacerea asta!
M-am uitat la el.
— Emil, eu țin contabilitatea primară a firmei de doisprezece ani. Nu mă trata ca pe o proastă.
Pentru prima dată, nu a mai avut ce răspunde.
Am luat geanta și am plecat.
În aceeași zi am sunat contabila firmei, o femeie pe nume Felicia, și am rugat-o să verifice împreună cu mine toate documentele.
Ne-am întâlnit a doua zi dimineață.
După aproape trei ore, Felicia a pus un teanc de facturi pe masă.
— Nicoleta, avem o problemă serioasă.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Ce problemă?
— În ultimele șase luni au fost înregistrate plăți către o firmă de reparații auto. Aproape 96.000 de lei.
— Și?
— Firma aceea este administrată de un apropiat al lui Emil. Iar pentru o parte dintre lucrări nu găsesc documente care să confirme că au fost efectuate.
Am rămas nemișcată.
— Cornel știa?
Felicia a clătinat din cap.
— Din corespondență reiese că începuse să pună întrebări. Cu două zile înainte de accident ceruse toate facturile originale.
Atunci mi-am amintit mesajul lui Cornel.
“Discutăm diseară. Nu o amesteca pe Nicoleta.”
Am simțit că-mi tremură mâinile.
— Felicia, vreau copii după toate documentele. Și vreau să discutăm cu un avocat.
În după-amiaza aceea am mers din nou la spital.
Cornel era treaz.
Când m-a văzut, a încercat să se ridice.
— Nu te forța, iubitul meu. Sunt aici.
M-am așezat lângă el.
— Cornel, am găsit facturile. Emil a făcut plăți pe care nu le putem justifica.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
A încuviințat.
— Știai înainte de accident?
A clipit apăsat.
Asistenta mi-a adus o tablă mică pe care Cornel putea indica litere, cu pauze dese.
Am avut răbdare.
După câteva minute, am reușit să înțeleg două cuvinte.
“Mașina mea.”
Am simțit că-mi îngheață sângele.
— Ce s-a întâmplat cu mașina ta?
Cornel a închis ochii, obosit.
Medicul mi-a explicat că recuperarea vorbirii avea să dureze și că nu trebuia să-l forțăm.
Dar înainte să plec, Cornel mi-a strâns mâna.
Apoi a indicat din nou literele.
“Verifică.”
În seara aceea am sunat avocatul firmei.
I-am povestit totul.
— Nicoleta, dacă există suspiciuni privind accidentul, trebuie să le comunicați organelor de cercetare. Nu încercați să investigați singură.
A doua zi am mers la poliție și am prezentat informațiile pe care le aveam.
Nu am acuzat pe nimeni fără dovezi.
Am explicat doar că soțul meu avusese un conflict profesional cu fratele său și că, după ce s-a trezit, a cerut verificarea autoutilitarei.
Au urmat verificări.
Între timp, Emil a început să mă sune insistent.
— Nicoleta, ce ai făcut? De ce mă întreabă poliția despre mașina lui Cornel?
— Pentru că vrem să aflăm adevărul.
— Tu chiar crezi că eu i-aș face rău fratelui meu?
Am rămas tăcută.
— Emil, nu mai știu ce să cred.
A închis nervos.
După câteva săptămâni, anchetatorii ne-au comunicat că verificările tehnice ridicaseră suspiciuni privind o intervenție neautorizată asupra sistemului de frânare al autoutilitarei.
Nu era vorba despre o simplă defecțiune produsă prin uzură.
Au fost verificate imaginile camerelor de supraveghere de la sediul firmei, documentele de service și declarațiile angajaților.
Unul dintre șoferi a povestit că îl văzuse pe Emil folosind autoutilitara lui Cornel în ziua accidentului, deși nu avea o cursă programată cu ea.
Emil susținuse inițial că nu se apropiase de mașină.
Declarațiile nu se potriveau.
Apoi a apărut și o înregistrare de la camera din curtea firmei.
Nu arăta ce se întâmplase efectiv la sistemul de frânare, dar confirma că Emil avusese acces la autoutilitară înainte de plecarea lui Cornel.
Anchetatorii au continuat să strângă probe.
În paralel, avocatul nostru a făcut demersurile necesare pentru a limita accesul lui Emil la documentele și conturile firmei.
I-am retras atribuțiile pe care le avea ca angajat, respectând procedurile legale.
Emil a venit furios la mine.
— Nicoleta, îmi distrugi viața!
L-am privit drept în ochi.
— Tu ai început să ne distrugi viața când ai folosit încrederea fratelui tău ca să ascunzi bani și documente.
— N-ai nicio dovadă că eu am făcut ceva la mașină!
— Atunci lasă anchetatorii să stabilească adevărul.
A făcut un pas înapoi.
Pentru prima dată, nu mai părea sigur pe el.
Dar mai rămăsese ceva.
Într-o seară, când Cornel putea deja să rostească propoziții scurte, l-am întrebat despre Brândușa.
— Cornel, Emil mi-a spus că tu aveai îndoieli că fetița este a ta.
Soțul meu m-a privit îngrozit.
— Nu… Nicoleta… niciodată!
A încercat să se ridice.
L-am liniștit.
— Te cred. Dar de ce mi-ar fi spus așa ceva?
Cornel a început să plângă.
Cu pauze lungi, mi-a explicat că Emil încercase să-l convingă și pe el că eu aș avea o relație cu unul dintre șoferi.
Îi arătase fotografii făcute când discutam cu acel angajat în fața firmei.
Era o întâlnire obișnuită de serviciu.
— Mi-a spus… să divorțez, a rostit Cornel cu greu.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Și tu ce i-ai răspuns?
— Că minte.
Mi-a strâns mâna.
— Brândușa… fata mea. Tu… soția mea.
Am început să plâng.
Emil încercase să ne despartă, să ne facă să nu mai avem încredere unul în celălalt.
Dacă reușea, poate că i-ar fi fost mai ușor să ne convingă să vindem firma sau să-i cedăm controlul.
Dar Cornel descoperise neregulile înainte de accident.
Iar asta schimbase totul.
În lunile următoare, recuperarea soțului meu a mers încet.
A învățat din nou să meargă fără sprijin pe distanțe scurte și a făcut exerciții pentru vorbire.
Brândușa venea să-l vadă și îi citea povești.
Într-o zi, Cornel a reușit să-i spună clar:
— Te iubesc, fata tatei.
Brândușa a început să plângă și l-a îmbrățișat.
A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea.
Între timp, ancheta privind accidentul și neregulile financiare a avansat.
Din documentele bancare și din declarațiile obținute au rezultat indicii că Emil folosise facturi pentru servicii nejustificate ca să scoată bani din firmă.
În privința accidentului, probele tehnice, imaginile și declarațiile au fost analizate împreună.
Emil a fost pus sub acuzare, iar dosarul a ajuns în instanță.
Nu am avut satisfacția unei răzbunări.
Am avut doar durerea de a vedea cum omul pe care îl considerasem familie ajunsese să fie cercetat pentru fapte atât de grave.
După proces, instanța a stabilit răspunderea lui Emil pentru prejudiciul financiar și pentru implicarea sa în provocarea accidentului, pe baza probelor administrate.
Hotărârea a fost atacată, dar ulterior a rămas definitivă.
Nu am recuperat imediat toți banii.
Am început demersurile legale pentru recuperarea prejudiciului și am reorganizat activitatea firmei.
Am păstrat patru dintre cele șase autoutilitare și am renunțat la contractele pe care nu le mai puteam susține.
Cornel nu s-a întors imediat la muncă.
Sănătatea lui era mai importantă.
Într-o după-amiază, aproape un an după accident, stăteam împreună în curtea casei.
Brândușa se juca lângă noi.
Cornel m-a privit și mi-a spus, încă vorbind mai rar decât înainte:
— Nicoleta… îți mulțumesc.
Am zâmbit.
— Pentru ce?
— Că n-ai renunțat la mine.
I-am prins mâna.
— Cornel, tu ai fi făcut același lucru pentru mine.
A încuviințat.
Apoi a privit spre Brândușa.
— Am crezut că nu o să-mi mai văd fata.
Mi-au dat lacrimile.
— Dar ești aici.
M-a îmbrățișat.
În seara aceea am scos din sertar bilețelul primit la spital.
Hârtia era deja puțin îngălbenită.
Pe ea scria:
“Nu avea încredere în fratele meu.”
Am privit cuvintele mult timp.
În ziua în care le citisem, crezusem că lumea mea se prăbușește.
Nu știam dacă soțul meu va putea vorbi din nou.
Nu știam dacă firma va supraviețui.
Nu știam dacă omul care ne ajutase zilnic era, de fapt, cel care ne făcuse cel mai mare rău.
Dar învățasem ceva ce nu voi uita niciodată.
Uneori, cel care îți aduce mâncare, îți șterge lacrimile și îți promite că se ocupă de toate nu este neapărat omul în care trebuie să ai încredere.
Iar adevărul poate veni din partea celui care abia mai are puterea să rostească două cuvinte.
Am împăturit bilețelul și l-am pus înapoi în sertar.
Apoi m-am dus lângă Cornel și Brândușa.
Nu mai aveam firma de altădată.
Nu mai aveam aceeași liniște.
Dar eram din nou împreună.
Și, după tot ce trecuserăm, asta valora mai mult decât orice autoutilitară, contract sau sumă de bani.