Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Rareș ținea fotografia în mână și se uita la propoziția scrisă pe spatele ei.
“Cu brațele astea păroase, cine crezi că o să te ia de nevastă?”
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Trecuseră aproape treizeci de ani, dar îmi aminteam perfect ziua în care primisem fotografia înapoi de la băiatul de care eram îndrăgostită.
Rareș a ridicat privirea.
— Cine a scris asta?
Nelu s-a așezat lângă el.
— Un băiat care avea cam vârsta ta. Tincuța îl plăcea foarte mult. Iar el a făcut-o de râs în fața colegilor.
Rareș a privit din nou fotografia.
— Dar doamna Tincuța era frumoasă…
Nelu a încuviințat.
— Era. Și este. Dar frumusețea n-a împiedicat-o să sufere din cauza unor vorbe.
M-am așezat lângă Sânziana.
Fiica mea mă privea uimită.
— Mami, și ție ți-a spus cineva așa ceva?
Am încuviințat.
— Da, iubita mea. Aveam șaisprezece ani. După întâmplarea aceea, am început să port numai bluze cu mâneci lungi.
Sânziana mi-a prins mâna.
— Exact ca mine…
Am simțit că-mi dau lacrimile.
— Exact ca tine.
Nelu s-a întors spre Rareș.
— Știi ce este cel mai trist, băiete? Că Tincuța a crezut ani întregi că este ceva în neregulă cu ea.
Rareș a coborât capul.
— Eu n-am vrut să o rănesc pe Sânziana.
L-am privit.
— Dar ai rănit-o.
A încuviințat.
— Știu.
Nelu a vorbit în continuare, fără să ridice vocea.
— Rareș, nu te-am chemat aici să te certăm sau să te facem de rușine. Te-am chemat pentru că vreau să înțelegi ce pot face niște cuvinte.
Băiatul a rămas tăcut.
— Tu poate ai uitat ce i-ai spus după cinci minute. Dar fata mea și-a schimbat felul în care se îmbracă. A început să se rușineze de propriul corp.
Rareș și-a frecat palmele.
— Am auzit și eu acasă tot felul de glume despre cum ar trebui să arate fetele.
Nelu l-a privit.
— Și asta le face corecte?
— Nu.
— Atunci de ce le-ai repetat?
Băiatul a rămas câteva secunde pe gânduri.
— Pentru că am vrut să par amuzant în fața colegelor. Și n-am crezut că Sânziana o să sufere atât.
Fiica mea a ridicat capul.
— Rareș, eu am plâns trei seri din cauza ta.
Băiatul s-a întors spre ea.
— Îmi pare rău, Sânziana.
— Și când ți-am spus că m-ai făcut de râs, ai zis că sunt prea sensibilă.
Rareș a închis ochii.
— Da. Am fost un prost.
Nelu a intervenit liniștit.
— Să-ți ceri iertare este un început. Dar mai important este să nu mai faci asta.
Rareș a încuviințat.
Apoi s-a uitat la mine.
— Doamnă Tincuța, îmi pare rău și pentru ce v-am spus atunci când am venit. Nu trebuia să-i spun Sânzianei că îi stă mai bine cu mâneci lungi.
Am respirat adânc.
— Rareș, nu eu sunt cea care trebuie să hotărască dacă te iartă. Sânziana este.
Băiatul s-a întors spre fiica mea.
— Mă ierți?
Sânziana a rămas tăcută.
Apoi a spus ceva ce m-a făcut să fiu mândră de ea.
— Nu știu încă.
Rareș a privit-o surprins.
— Cum adică?
— Adică m-ai făcut să mă simt urâtă și mi-a fost rușine să mai port hainele care îmi plac. Nu pot să uit asta doar pentru că acum îți pare rău.
Băiatul a coborât capul.
— Înțeleg.
— Și vreau să știi ceva, a continuat Sânziana. Dacă eu voi hotărî vreodată să-mi îndepărtez părul de pe brațe, o voi face pentru că vreau eu. Nu pentru că mi-ai spus tu.
Am simțit că-mi dau lacrimile.
Nelu a zâmbit discret.
Rareș a încuviințat.
— Ai dreptate.
După câteva minute, băiatul a plecat.
Nu l-am dat afară și nici nu i-am ținut o predică la ușă.
Dar i-am spus că trebuie să se gândească serios la felul în care vorbește cu oamenii.
În seara aceea, Sânziana a venit lângă mine în sufragerie.
Ținea fotografia mea din adolescență.
— Mami, pot să te întreb ceva?
— Sigur, iubita mea.
— Tu cum ai trecut peste ce ți-a spus băiatul acela?
Am zâmbit trist.
— Nu am trecut imediat. Mult timp am crezut că trebuie să mă schimb ca să fiu plăcută.
— Și după aceea?
— După aceea am crescut și am început să înțeleg că nu trebuie să-mi fie rușine de felul în care arăt.
Sânziana a privit fotografia.
— Și tata te-a plăcut așa cum erai?
Am râs.
— Tata m-a cunoscut câțiva ani mai târziu. Și nici măcar nu a observat lucrurile pentru care eu mă rușinasem atât.
Din prag, Nelu a intervenit:
— Ba am observat că mama ta avea cel mai frumos zâmbet din tot cartierul.
Am început să râdem.
— Nelu, iar exagerezi!
A ridicat din umeri.
— Așa am văzut-o eu.
Sânziana a zâmbit pentru prima dată după multe zile.
În săptămânile următoare, Rareș a încercat să repare ce făcuse.
I-a cerut iertare Sânzianei și în fața colegelor care auziseră comentariul.
Le-a spus că făcuse o glumă urâtă și că nu ar fi trebuit să vorbească așa despre ea.
Dar Sânziana nu s-a grăbit să reia relația.
Într-o după-amiază, mi-a spus:
— Mami, cred că vreau să rămânem doar prieteni.
Am privit-o.
— De ce, iubita mea?
— Pentru că încă îmi este greu să am încredere în el. Și nu vreau să stau cu cineva lângă care mă întreb mereu dacă arăt bine.
Am îmbrățișat-o.
— Atunci asta trebuie să-i spui.
A doua zi, Sânziana a vorbit cu Rareș.
Băiatul a fost supărat, dar nu a insistat.
I-a spus că înțelege și că îi respectă hotărârea.
Nu știu dacă va deveni un om mai atent cu sentimentele altora.
Sper că da.
Dar pentru mine conta mai ales că fiica mea învățase să spună ce o doare și să nu accepte să fie umilită.
Într-o sâmbătă dimineață, am mers împreună la cumpărături.
Era foarte cald.
Sânziana s-a oprit în fața unei bluze cu mâneci scurte, de culoare galbenă.
A luat-o de pe umeraș.
— Mami, crezi că mi-ar sta bine?
Am zâmbit.
— Dacă îți place, probeaz-o.
A intrat în cabină.
Când a ieșit, și-a privit brațele câteva secunde.
Apoi s-a uitat la mine.
— Îmi place.
Am simțit că mi se încălzește inima.
— Atunci o luăm.
A zâmbit.
— Și nu-mi mai pasă dacă Rareș sau altcineva spune ceva.
Am îmbrățișat-o.
— Asta îmi doresc, fata mea. Să te simți bine cu tine.
În seara aceea, Nelu a venit de la serviciu și a găsit-o pe Sânziana în sufragerie, purtând bluza cea nouă.
— Ce frumoasă ești, fata tatei!
Sânziana a râs.
— Tata, tu spui asta mereu!
— Pentru că mereu ești fata mea.
Apoi s-a așezat lângă ea.
— Sânziana, vreau să-ți mai spun ceva.
Fiica noastră l-a privit.
— Ce, tati?
— Să nu crezi că trebuie să fii frumoasă pentru cineva ca să meriți respect. Respectul nu se câștigă prin felul în care arăți.
Sânziana a încuviințat.
— Știu, tata.
L-a îmbrățișat.
Eu îi priveam din prag.
Nu aveam o familie perfectă.
Nelu nu era un om cu vorbe mari.
Era un mecanic obișnuit, care venea acasă obosit, cu mâinile muncite și cu grija facturilor.
Dar în ziua aceea alesese să nu răspundă unei jigniri cu altă jignire.
Îi arătase unui băiat că vorbele pot lăsa răni pe care ceilalți nu le văd.
Și, mai ales, îi arătase fiicei noastre că are dreptul să fie respectată exact așa cum este.
Câteva zile mai târziu, am pus fotografia mea din adolescență înapoi în album.
M-am uitat încă o dată la propoziția urâtă de pe spatele ei.
Ani întregi mă duruse.
Dar acum nu mai simțeam rușine.
Simțeam doar tristețe pentru fata de șaisprezece ani care crezuse că un băiat are dreptul să hotărască dacă este suficient de frumoasă.
Am închis albumul și l-am pus în dulap.
Din sufragerie se auzea râsul Sânzianei.
Purta bluza galbenă și îi povestea tatălui ei despre o excursie cu clasa.
Am zâmbit.
Nu puteam să o feresc de toate vorbele răutăcioase pe care avea să le audă în viață.
Dar puteam să o învăț că trupul ei nu este un lucru pe care trebuie să-l modifice pentru a primi iubire.
Și că primul om care trebuie să o respecte este chiar ea.