Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ginerele meu s-a apropiat și mi-a întins plicul gros. Raluca stătea lângă el, cu ochii plini de lacrimi.
— Tati, deschide-l, mi-a șoptit.
Am privit-o nedumerit.
— Raluca, ce ai făcut, fata mea?
— Citește mai întâi scrisoarea.
Am desfăcut plicul cu mâinile tremurânde.
Înăuntru erau câteva documente și o scrisoare scrisă de mâna fiicei mele.
Am recunoscut imediat scrisul ei.
“Tati,
Când aveam șapte ani, ți-am cusut o batistă și ți-am cerut s-o porți la nunta mea. Tu ai râs și mi-ai promis că o vei păstra.
Ai ținut promisiunea.
Acum este rândul meu să țin una.
Îmi amintesc ziua când am plecat din casa bunicii. Eu plângeam pentru că îmi lăsasem păpușa în urmă, iar tu încercai să zâmbești, deși îți tremurau mâinile.
Mi-ai spus că nu ne poate lua nimeni ce avem mai important.
Ai avut dreptate.
Dar știu cât te-a durut să pierzi casa în care ai crescut și în care ai îngrijit-o pe bunica până în ultima ei zi.
Tati, astăzi vreau să-ți dau ceva înapoi.
Nu pot să-ți întorc anii în care ai muncit în ture duble pentru mine.
Nu pot să-ți dau înapoi nopțile în care ai stat treaz când eram bolnavă.
Dar pot să-ți ofer locul pe care l-ai numit mereu acasă.
Casa bunicii este din nou a noastră.”
Am rămas nemișcat.
Am citit ultima propoziție de trei ori.
— Raluca… ce înseamnă asta?
Fiica mea a început să plângă.
— Tati, am cumpărat casa.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
— Care casă?
— Casa în care ai crescut. Casa din Câmpina, pe care ai pierdut-o după procesul cu unchii.
Am privit documentele.
Era o copie a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la notar și un extras de carte funciară.
Pe ele apărea adresa pe care o știam pe de rost.
Strada pe care învățasem să merg pe bicicletă.
Curtea în care mama planta trandafiri.
Casa în care Raluca făcuse primii pași.
— Nu se poate, am șoptit.
Ginerele meu mi-a pus mâna pe umăr.
— Ba se poate, tată Mitrea. Raluca a urmărit ani de zile situația casei.
Am ridicat privirea spre ea.
— Dar de unde ai avut bani, fata mea?
Raluca a zâmbit printre lacrimi.
— Am economisit. Am muncit și am pus bani deoparte. Iar când am aflat că proprietarul vrea să vândă, am făcut un credit pentru diferență.
Am simțit un nod în gât.
— Ai făcut credit pentru casa mea?
— Pentru casa noastră, tati.
Am clătinat din cap.
— Raluca, nu trebuia să faci asta. Ai viața ta, ai acum o familie. Nu vreau să te împovărezi pentru mine.
Mi-a prins mâna.
— Tati, nu am făcut-o din obligație. Am discutat cu soțul meu, ne-am calculat veniturile și ne-am asigurat că putem plăti ratele. Am vrut să fac asta.
Am început să plâng.
Nu mai plânsesem așa de la înmormântarea soției mele.
Raluca m-a îmbrățișat.
— Tati, tu m-ai crescut singur. Mi-ai dat tot ce ai putut. Lasă-mă și pe mine să-ți ofer ceva.
Am strâns-o la piept.
— Fata mea… fata mea dragă…
Când m-am liniștit puțin, am privit din nou documentele.
— Și casa este pe numele tău?
— Da. Deocamdată este pe numele meu. Dar vreau să ai dreptul să locuiești acolo cât vei dori. După nuntă mergem împreună la notar și stabilim forma legală potrivită.
Am încuviințat.
Nu-mi trebuia să fiu proprietar.
Voiam doar să mai văd o dată casa aceea fără să simt că sunt un străin.
În clipa aceea, Costică și Vasile s-au apropiat.
Observaseră că plângeam și că Raluca ținea niște acte în mână.
— Ce s-a întâmplat, Mitrea? a întrebat Costică.
Nu am reușit să răspund.
Raluca s-a întors spre ei.
— Am cumpărat casa bunicii.
Vasile a rămas cu gura căscată.
— Care casă?
— Casa în care a locuit tata până când a fost nevoit să plece după partaj.
Costică a început să râdă neîncrezător.
— Cum adică ai cumpărat-o? Casa aia a fost vândută de mult!
— Știu. Am cumpărat-o de la proprietarul care o deținea acum.
Vasile a privit documentele.
— Și cât ai dat pe ea?
Raluca a răspuns calm:
— Destul cât să fie din nou a familiei noastre.
Costică a oftat.
— Păi dacă aveai atâția bani, puteai să ne spui și nouă.
Am simțit că-mi urcă sângele în obraji.
Dar Raluca i-a răspuns înaintea mea.
— Unchiule, când tata v-a rugat să-i mai dați timp să găsească bani pentru partea voastră, i-ați spus că nu este problema voastră.
Costică a coborât privirea.
— Așa era legea, fată. Aveam și noi drepturile noastre.
— Nu contest drepturile voastre, a spus Raluca. Dar tata a rămas cu un copil de doisprezece ani și a trebuit să plece din casa în care își îngrijise mama.
Vasile a încercat să intervină.
— Nu mai răscoli trecutul.
Raluca l-a privit drept în ochi.
— Nu-l răscolesc. Vreau doar să înțelegeți de ce ziua aceasta înseamnă atât de mult pentru noi.
Am pus mâna pe brațul fiicei mele.
— Lasă, fata mea. Astăzi este nunta ta. Nu vreau să ne certăm.
Raluca m-a îmbrățișat.
— Nici eu, tati.
Frații mei s-au retras fără să mai spună nimic.
Pentru prima dată după mulți ani, nu am simțit nevoia să le explic cât mă duruse pierderea casei.
Nu mai conta ce spuneau.
Casa nu mai era doar o amintire.
Era din nou acolo, așteptându-ne.
După nuntă, Raluca m-a sunat într-o dimineață.
— Tati, ești pregătit să mergem acasă?
Am zâmbit.
— Unde, fata mea?
— La casa bunicii.
Am simțit că-mi bate inima mai repede.
Am mers împreună cu ea și cu soțul ei.
Când am ajuns pe strada aceea, am recunoscut fiecare colț.
Gardul fusese schimbat.
Poarta era vopsită în verde.
Dar casa era aceeași.
Am coborât din mașină și am rămas câteva clipe pe trotuar.
Raluca mi-a întins cheia.
— Deschide tu, tati.
Am luat-o cu mâinile tremurânde.
Când am împins poarta, am simțit mirosul pământului umed din curte.
Într-un colț mai era un trandafir bătrân, lângă locul unde mama mea obișnuia să pună florile.
M-am apropiat.
— Ăsta este trandafirul ei, am șoptit.
Raluca a zâmbit.
— Știu. Proprietarul mi-a spus că este foarte vechi. I-am cerut să nu-l scoată.
Am început să plâng.
Am intrat în casă.
Camerele fuseseră renovate de foștii proprietari.
Nu mai era mobila mamei.
Nu mai erau perdelele pe care le cususe soția mea.
Dar ferestrele erau la locul lor.
Și lumina dimineții cădea pe podea exact cum îmi aminteam.
M-am oprit în camera în care dormise Raluca când era mică.
— Aici îți țineam pătuțul, i-am spus.
A zâmbit.
— Știu. Mi-ai povestit de o sută de ori.
Am râs printre lacrimi.
În săptămânile următoare, am discutat cu notarul și am stabilit actele prin care urma să am dreptul să locuiesc în casă pe termen nelimitat, potrivit înțelegerii noastre și condițiilor legale aplicabile.
Raluca și soțul ei au rămas proprietari.
Eu nu am vrut să le iau nimic.
Dar am acceptat să mă mut acolo.
Mi-am adus câteva lucruri din apartamentul închiriat.
O fotografie cu soția mea.
Cutia de lemn în care păstrasem batista.
Și un ceas vechi de perete, rămas de la mama.
În prima seară, am stat pe prispa casei și am privit curtea.
Raluca a venit lângă mine.
— Tati, ești fericit?
Am privit-o.
— Sunt mai mult decât fericit, fata mea. Dar vreau să știi ceva.
— Ce anume?
— Eu n-am muncit pentru tine ca să-mi dai ceva înapoi. Am muncit pentru că erai copilul meu și te iubeam.
Raluca mi-a prins mâna.
— Știu, tati. Și eu n-am cumpărat casa ca să-ți plătesc anii de muncă. Am cumpărat-o pentru că te iubesc.
Am rămas mult timp în liniște.
Apoi am scos batista din buzunar.
Inimioara roșie era puțin decolorată.
Cusătura desfăcută la nuntă fusese reparată de Raluca.
Am privit-o și am zâmbit.
— Ții minte ce mi-ai spus când aveai șapte ani?
Raluca a râs.
— S-o porți la nunta mea, tati.
— Și eu am ținut promisiunea.
Mi-a sărutat obrazul.
— Și eu, tati.
Am privit casa.
Cu douăzeci și trei de ani înainte, o fetiță îmi dăruise o batistă cusută stângaci, fără să știe cât de grea avea să fie viața noastră.
Eu îi promisesem că o voi purta la nunta ei.
Nu știam atunci că, în ziua aceea, batista avea să-mi aducă înapoi locul în care crescusem, amintirile părinților mei și liniștea pe care o pierdusem.
Dar cel mai prețios lucru nu era casa.
Era femeia care stătea lângă mine și care, cu douăzeci și trei de ani înainte, fusese o fetiță de șapte ani cu un ac, o ață roșie și o promisiune.
Iar eu eram tatăl care avusese norocul să o crească.