Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Aglaia, a șoptit Gherasim. Ceilalți 19.000 de lei i-am dat mamei.
Am rămas cu telefonul lipit de ureche, fără să pot scoate un cuvânt.
— Mamei tale? Celei care m-a făcut hoață la masă?
— Otilia, te rog să mă asculți.
— Spune-mi că glumești!
— Nu glumesc. Mama avea niște datorii și m-a rugat s-o ajut.
M-am sprijinit de marginea biroului.
— Ce datorii? Și de ce n-ai discutat cu mine?
Gherasim a oftat.
— Tata nu știa. Mama luase niște împrumuturi ca să acopere cheltuieli mai vechi. Îi era rușine să-i spună.
Am simțit că-mi fierbe sângele.
— Deci mama ta a primit 19.000 de lei din economiile noastre, iar duminică m-a acuzat că eu și familia mea v-am lăsat fără bani?
A tăcut.
— Gherasim, răspunde-mi!
— Da.
M-am așezat pe scaun.
Nu-mi venea să cred.
Șase ani de căsnicie, ani în care strânsesem fiecare leu pentru apartamentul nostru, iar soțul meu cheltuise aproape toate economiile fără să mă întrebe.
Și mai rău, mă lăsase să fiu umilită în fața părinților lui.
— De ce n-ai spus adevărul la masă?
— Pentru că mama m-a rugat să nu afle tata de datorii.
Am început să râd amar.
— Așadar, ca să o protejezi pe mama ta, ai lăsat-o să mă facă pe mine vinovată?
— Îmi pare rău, Otilia.
— Nu-mi ajunge.
Am închis telefonul.
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.
Am stat cu extrasele bancare în față și am calculat fiecare transfer pe care îl făcusem în ultimii ani.
Din cei 62.000 de lei strânși, mai rămăseseră 14.000.
Douăzeci și nouă de mii ajunseseră la Nicodim.
Nouăsprezece mii fuseseră folosiți pentru datoriile Aglaiei.
Iar eu nu știusem nimic.
Dimineața am sunat-o pe mama.
— Mamă, vreau să te întreb ceva. Gherasim ți-a dat vreodată mai mult de 2.500 de lei pentru acoperiș?
— Nu, fata mea. De ce?
I-am povestit ce se întâmplase.
Mama a început să plângă.
— Otilia, eu nici nu știam că strângeți bani cu atâta greutate. Dacă știam, nu vă ceream nici cei 2.500.
— Mamă, banii aceia i-am dat împreună și nu regret. Nu tu ești problema.
După ce am închis, am luat o hotărâre.
Nu mai puteam să-mi las economiile într-un cont pe care nu îl controlam.
Mi-am oprit transferurile lunare către Gherasim și am început să pun banii deoparte într-un cont personal.
Apoi am discutat cu un avocat despre situația sumelor economisite în timpul căsătoriei.
Mi-a explicat că trebuia analizat regimul matrimonial, proveniența banilor și documentele care dovedeau contribuțiile fiecăruia.
Nu puteam presupune că toate sumele îmi aparțineau doar pentru că transferasem bani în contul lui.
Dar nici Gherasim nu putea pretinde că eu nu aveam niciun drept asupra economiilor comune.
În aceeași săptămână, am cerut să ne întâlnim cu părinții lui.
De data aceasta, nu am mers la masă.
Am mers să discutăm despre bani.
Aglaia ne-a primit cu o expresie supărată.
— Ce mai este acum? Nu v-a ajuns scandalul de duminică?
Am pus extrasele pe masă.
— Mamă Aglaia, vreau să vă întreb ceva. Ați primit 19.000 de lei de la Gherasim?
Fața i s-a schimbat.
— Cine ți-a spus?
— Gherasim.
Socrul meu s-a ridicat brusc.
— Ce bani?
Aglaia a început să plângă.
— Haralambie, te rog, nu te supăra!
El a privit-o uluit.
— Ce-ai făcut cu 19.000 de lei?
— Am avut niște datorii. Nu voiam să te îngrijorez.
Haralambie s-a așezat încet.
— Și de ce nu mi-ai spus?
Aglaia și-a acoperit fața.
— Mi-a fost rușine.
Am privit-o.
— Dar nu v-a fost rușine să mă acuzați pe mine că am cheltuit banii fiului dumneavoastră?
A început să plângă mai tare.
— Otilia, eram supărată. Nu știam ce spun.
— Ba știați. Mi-ați spus că eu și familia mea l-am lăsat pe Gherasim fără un leu.
Haralambie s-a întors spre fiul lui.
— Gherasim, tu ai știut că mama ta a luat banii?
— Da, tată.
— Și ai lăsat-o să dea vina pe nevastă-ta?
Gherasim a coborât capul.
— Da.
Socrul meu a lovit ușor cu palma în masă.
— Băiete, asta nu se face!
Pentru prima dată, cineva din familia lui spunea clar ceea ce eu simțeam de zile întregi.
Aglaia a încercat să se apropie de mine.
— Otilia, iartă-mă. Am greșit.
M-am retras ușor.
— Nu vreau să vă umilesc, mamă Aglaia. Dar vreau să înțelegeți că m-ați făcut vinovată pentru ceva ce nu am făcut.
A încuviințat.
— Știu.
Apoi m-am întors spre Gherasim.
— Acum vreau să discutăm despre cei 29.000 de lei dați lui Nicodim.
A oftat.
— Atelierul nu a mers. Am pierdut banii.
— Ai vreun contract? Vreo dovadă că ai investit în firmă?
A rămas tăcut.
— Gherasim, te întreb pentru că trebuie să știm dacă mai există vreo posibilitate de recuperare.
După câteva secunde, a spus:
— Am un contract de împrumut semnat de Nicodim. Trebuia să-mi dea banii înapoi în șase luni.
Am rămas surprinsă.
— Deci nu ai investit în firmă? I-ai împrumutat banii?
— Da. El mi-a promis că îmi va da și o parte din profit dacă afacerea merge bine.
Am simțit că-mi vine să țip.
— Și de ce mi-ai spus că i-ai pierdut?
— Pentru că termenul a trecut și Nicodim nu mi-a dat nimic.
Am respirat adânc.
— Atunci trebuie să vedem ce putem face legal.
În zilele următoare, Gherasim a adus contractul.
Am discutat cu avocatul despre posibilitatea de a cere restituirea sumei.
Nicodim nu avea banii disponibili, dar a recunoscut datoria și a acceptat să negocieze un calendar de plată, consemnat în scris.
Nu era sigur că vom recupera întreaga sumă.
Dar măcar exista o cale de urmat.
Cât despre cei 19.000 de lei, Aglaia și Haralambie au discutat între ei și au decis să restituie treptat suma, în măsura posibilităților lor.
Nu le-am cerut să rămână fără bani de medicamente sau de mâncare.
Am cerut doar să nu mai existe minciuni.
În seara aceea, când ne-am întors acasă, Gherasim m-a găsit împachetând câteva haine.
— Otilia, unde pleci?
— La sora mea, pentru câteva zile.
A început să plângă.
— Vrei să divorțăm?
Am privit spre el.
— Nu știu încă.
— Dar te iubesc!
Am simțit un nod în gât.
— Gherasim, dragostea nu înseamnă să-mi ascunzi 48.000 de lei și să mă lași să fiu umilită pentru greșelile tale.
A coborât capul.
— Știu. Am fost laș.
— Ai fost. Și acum trebuie să înțelegi că nu pot să am încredere în tine doar pentru că îți pare rău.
Am plecat.
În următoarele săptămâni, Gherasim a început să facă lucruri pe care înainte le evita.
Mi-a arătat toate documentele financiare.
A acceptat să discutăm despre un buget comun și despre reguli clare pentru cheltuielile mari.
A mers la consiliere individuală, încercând să înțeleagă de ce ascundea problemele până deveneau imposibil de controlat.
Nu l-am iertat imediat.
Aveam nevoie de timp.
După aproape trei luni, am hotărât să încercăm să reconstruim relația, dar cu o condiție esențială: nicio decizie financiară importantă nu urma să mai fie luată fără să discutăm amândoi.
Am păstrat conturile personale și am stabilit împreună cum contribuim la cheltuielile comune.
Planul pentru cumpărarea apartamentului a fost amânat.
Nu mai aveam avansul pe care crezusem că îl strânseserăm.
Dar aveam, pentru prima dată, o imagine clară a situației noastre.
Într-o duminică, Aglaia ne-a invitat din nou la masă.
Am ezitat.
Gherasim m-a privit.
— Dacă nu vrei să mergem, nu mergem.
Am zâmbit trist.
— Mergem. Dar dacă mama ta începe iar să mă jignească, plecăm.
A încuviințat.
Când am ajuns, Aglaia m-a întâmpinat la ușă.
— Otilia, vreau să-ți cer iertare pentru ce ți-am spus atunci.
Am privit-o.
— Vă mulțumesc.
— Am fost nedreaptă. Și mi-a fost mai ușor să dau vina pe tine decât să recunosc ce făcusem eu.
Am simțit că mi se încălzește inima.
Nu uitasem cuvintele ei.
Dar măcar nu mai încerca să le justifice.
La masă, Haralambie a ridicat paharul cu apă.
— Eu vreau să spun doar atât: într-o familie, banii se pot pierde și se pot câștiga din nou. Dar încrederea, dacă o distrugi, se repară mult mai greu.
Gherasim mi-a prins mâna.
Nu am spus nimic.
Știam că aveam încă mult de lucru.
Dar pentru prima dată nu mai eram singura care încerca să repare lucrurile.
Câteva luni mai târziu, am primit prima tranșă din banii pe care Nicodim îi datora.
Nu era o sumă mare.
Dar era un început.
Am pus-o deoparte într-un cont pentru viitorul nostru apartament.
De data aceasta, amândoi știam exact câți bani aveam.
În seara aceea, Gherasim m-a întrebat:
— Otilia, crezi că o să reușim vreodată să ne cumpărăm casa noastră?
Am privit garsoniera mică în care locuiam.
— Nu știu când, Gherasim. Dar dacă o facem, vreau să fie cu adevăr, nu cu minciuni.
A încuviințat.
Și am înțeles că nu pierderea celor 48.000 de lei fusese cel mai greu lucru prin care trecuserăm.
Ci faptul că omul în care aveam cea mai mare încredere mă lăsase să port vina pentru greșelile lui.
Banii puteau fi strânși din nou.
Dar încrederea avea nevoie de timp, de adevăr și de fapte.