Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Smaranda, femeia aceea a venit la mine acum șase ani, a spus mama, arătând spre fotografia pe care o țineam în mână.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Luminița? Ce treabă avea ea cu tine?
Sultana s-a așezat pe canapea.
— Mi-a spus că tatăl tău încearcă să-și refacă viața și că nu vrea să te rănească. M-a întrebat dacă ținem legătura.
Am rămas nemișcată.
— Și tu ce i-ai spus?
Mama a coborât privirea.
— Că nu mai vreau să mă întorc la viața de dinainte.
— Dar eu nu te întrebam dacă vrei să te întorci la tata! Eu eram copilul tău!
Sultana a început să plângă.
— Știu, Smaranda. Și am greșit.
Am pus fotografia pe măsuță.
— De ce ți-a trimis Luminița poza mea de la absolvire?
Mama a ezitat.
— Pentru că i-am cerut-o.
Am privit-o uluită.
— Tu ai cerut o fotografie cu mine?
— Da. Voiam să văd cum ai crescut.
Am simțit că-mi ard obrajii.
— Și de ce nu ai venit să mă vezi?
Sultana și-a frământat mâinile.
— Pentru că mi-a fost rușine. Plecasem de atâția ani și nu știam cum să mă apropii de voi.
Am început să râd amar.
— Rușine? Mamă, eu te-am așteptat în fiecare an! De Crăciun, de ziua mea, la absolvire!
A început să plângă mai tare.
— Știu.
— Nu, mamă. Nu știi. Pentru că tu erai aici, într-o casă frumoasă, cu o viață nouă. Eu eram la Pitești, întrebându-mă ce am făcut greșit de nu m-ai mai vrut.
Sultana a încercat să mă ia de mână.
M-am retras.
— Smaranda, n-ai făcut nimic greșit.
— Atunci de ce ai plecat?
A rămas tăcută mult timp.
Apoi a spus încet:
— M-am îndrăgostit de alt bărbat. Am crezut că pot începe o viață nouă și că voi veți fi bine cu tatăl vostru.
Am simțit că-mi dau lacrimile.
— Și după aceea? Când ai văzut că trec anii?
— Mi-a fost tot mai greu să mă întorc. Mă gândeam că mă urâți.
Am privit-o lung.
— Și ai preferat să ne lași să credem că nu ne iubești?
A coborât capul.
— Da.
Un singur cuvânt.
Atât a avut de spus după cincisprezece ani.
Am rămas câteva clipe în liniște.
Apoi am întrebat:
— Luminița ți-a mai trimis fotografii?
Sultana a încuviințat.
— Da. De câteva ori. Mi-a spus când ai terminat facultatea, când ți-ai găsit serviciu și când tatăl tău a fost bolnav.
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
— Tata a fost bolnav?
— Acum patru ani. A avut nevoie de o intervenție și de câteva săptămâni de recuperare.
Mi-am amintit perioada aceea.
Tata îmi spusese că pleacă la niște rude pentru câteva zile.
Eu eram în sesiune și nu aflasem nimic.
— Luminița a avut grijă de el? am întrebat.
— Da. Mi-a spus că îl ajută și că nu vrea să te îngrijoreze.
Am rămas tăcută.
Mama a continuat:
— Femeia aceea mi-a scris de mai multe ori. Nu ca să mă certe. Mi-a spus că tu încă mă aștepți și că ar trebui să încerc să vorbesc cu tine.
Am simțit că-mi tremură mâinile.
— Și tu ce i-ai răspuns?
Sultana a coborât privirea.
— Că nu sunt pregătită.
Am închis ochii.
Luminița încercase să mă ajute să-mi regăsesc mama.
Iar eu o umilisem la masa de duminică.
— Mai este ceva, a spus Sultana.
Am ridicat privirea.
— Ce?
— Acum trei ani, când ai avut accidentul acela cu mașina, Luminița m-a sunat.
Am încremenit.
Îmi aminteam perfect.
Fusesem lovită într-o intersecție și ajunsesem la spital cu o fractură la mână.
Tata venise imediat.
Dar Luminița fusese cea care îmi adusese haine, mâncare și mă ajutase în primele zile după externare.
Eu o tratam rece.
— Ce ți-a spus? am întrebat.
— Că ești la spital și că ar trebui să vin să te văd. Mi-a dat chiar și numele spitalului.
Am simțit că nu mai pot respira.
— Și ai venit?
Sultana a clătinat din cap.
— Nu.
— De ce?
A început să plângă.
— Mi-a fost frică să nu mă respingi.
Am rămas nemișcată.
— Deci ai știut că fiica ta este rănită și ai ales să nu vii?
— Smaranda, te rog…
M-am ridicat.
— Nu, mamă. Acum înțeleg.
Sultana a întins mâna spre mine.
— Nu pleca așa. Abia te-am regăsit.
Am privit-o.
— Nu m-ai regăsit, mamă. Eu am venit să te caut. Tu ai avut adresa mea, ai avut fotografii cu mine și ai știut când am fost la spital. Dar n-ai făcut niciun pas.
A început să plângă.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
Am luat geanta.
— Nu știu dacă voi putea să te iert vreodată. Dar astăzi nu pot să stau aici.
Am ieșit din casă și am mers direct la gară.
În tren, am plâns aproape tot drumul.
Nu doar pentru mama.
Ci și pentru toate vorbele urâte pe care i le spusesem Luminiței.
Când am ajuns la Pitești, era seară.
Am mers direct la tata.
Mi-a deschis ușa și a încremenit când m-a văzut.
— Smaranda, ce s-a întâmplat?
Am intrat și m-am așezat pe canapea.
— Am fost la mama.
Tata a rămas tăcut.
I-am povestit totul.
Despre fotografii.
Despre scrisorile Luminiței.
Despre accidentul meu.
Despre faptul că mama știa și totuși nu venise.
Tata și-a acoperit fața cu mâinile.
— Îmi pare rău, fata mea.
Am început să plâng.
— Tată, de ce nu mi-ai spus adevărul de la început?
S-a așezat lângă mine.
— Pentru că erai copil. Și pentru că am sperat mult timp că mama ta se va întoarce. N-am vrut să-ți iau speranța.
L-am privit.
— Dar m-ai lăsat să aștept cincisprezece ani.
A coborât capul.
— Știu. Și pentru asta îți cer iertare.
Am rămas mult timp îmbrățișați.
A doua zi, am sunat-o pe Luminița.
Mi-a răspuns surprinsă.
— Smaranda? S-a întâmplat ceva?
— Putem să ne vedem?
A ezitat.
— Sigur, fata mea.
Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din Pitești.
Luminița a venit cu o eșarfă simplă și o geantă veche.
Când m-a văzut, a zâmbit timid.
— Bună, Smaranda.
M-am ridicat.
— Luminița, vreau să-ți cer iertare.
A rămas nemișcată.
— Pentru ce?
— Pentru felul în care m-am purtat cu tine. Pentru că te-am acuzat că vrei să iei locul mamei mele.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Smaranda, eu n-am vrut niciodată să-i iau locul.
— Știu acum.
Am început să plâng.
— Am fost la mama. Mi-a spus că ai încercat să o convingi să mă caute.
Luminița a coborât privirea.
— Am crezut că, dacă vă împăcați, poate o să fii mai liniștită.
— Și când am avut accidentul, tu ai sunat-o?
A încuviințat.
— Da. M-am gândit că poate atunci va veni.
Am simțit că-mi tremură vocea.
— Dar n-a venit.
Luminița mi-a prins mâna.
— Îmi pare rău, fata mea.
Am privit-o.
— Tu ai fost lângă mine. Mi-ai adus haine la spital, mi-ai făcut mâncare și ai avut grijă de tata. Iar eu te-am tratat ca pe o străină.
A început să plângă.
— Nu trebuie să-mi mulțumești. Te-am ajutat pentru că țin la tine și la tatăl tău.
Am îmbrățișat-o.
Pentru prima dată, nu m-am mai simțit vinovată că o las să se apropie de mine.
În lunile următoare, relația noastră s-a schimbat.
Nu i-am spus mamă.
Nu era nevoie.
Dar am început să o invit la mine, să vorbim la telefon și să petrecem timp împreună.
Tata părea mai liniștit.
Într-o duminică, am mers la el acasă și am găsit-o pe Luminița pregătind masa.
M-am apropiat și am întrebat:
— Pot să te ajut?
A zâmbit.
— Sigur, Smaranda.
Ne-am așezat apoi cu toții în sufragerie.
Luminița a rămas o clipă în picioare, lângă fotoliul în care stătuse mama mea când eram mică.
Am privit-o.
— Luminița, poți să te așezi acolo.
A rămas surprinsă.
— Ești sigură?
Am zâmbit.
— Da. Este doar un fotoliu. Nu locul cuiva în inima mea.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
S-a așezat.
Tata m-a privit și a zâmbit.
Nu uitasem ce făcuse mama.
Nici nu hotărâsem dacă vreau să reconstruiesc relația cu ea.
Dar înțelesesem ceva important.
Faptul că o femeie mi-a dat viață nu însemna că trebuie să ignor toate absențele ei.
Și faptul că Luminița nu era mama mea biologică nu însemna că grija ei valorează mai puțin.
În seara aceea, când am plecat, Luminița m-a condus până la ușă.
— Smaranda, să știi că nu trebuie să mă numești niciodată mamă.
Am îmbrățișat-o.
— Știu. Dar pot să-ți spun că mă bucur că ești în viața noastră.
A început să plângă.
Și, pentru prima dată după cincisprezece ani, am plecat din casa tatei fără să mă mai uit spre poartă, așteptând o femeie care nu se întorsese niciodată.
Pentru că învățasem, în sfârșit, să văd oamenii care rămăseseră.