Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pe ecranul telefonului era un mesaj trimis de Pompiliu în noaptea în care Amalia ajunsese la spital.
“Nu-i răspundeți Soranei. Iar exagerează. Sigur vrea să ne cheme să stăm cu fata, că ea nu se descurcă singură. Mâine o sun eu.”
Am simțit că mi se taie respirația.
M-am uitat la fratele meu.
— Tu ai scris asta?
Pompiliu și-a coborât privirea.
— Sorana, nu știam că este atât de grav.
— Te-am sunat de unsprezece ori! Ți-am scris că Amalia respiră foarte greu și că suntem la spital!
— Am crezut că te panichezi, cum faci de obicei.
Am simțit că-mi tremură mâinile.
— Și ai hotărât să nu-mi răspundă nimeni?
Lenuța a intervenit.
— Sorana, eu n-am văzut mesajul atunci. Eram plecată din țară și aveam telefonul închis. L-am găsit mai târziu, când căutam o fotografie în conversația veche.
Mama s-a apropiat de noi.
— Pompiliu, tu ai spus să nu-i răspundem?
El a oftat.
— Mamă, am zis doar că Sorana exagerează uneori!
Filofteia a rămas nemișcată.
— Dar eu am crezut că ai vorbit cu ea și că fata este bine!
M-am întors spre mama.
— Mamă, tu știai că eram la spital?
A început să plângă.
— Știam că Amalia are probleme cu respirația, dar Pompiliu mi-a spus că nu este nimic grav și că te descurci.
Am simțit un nod în gât.
— Și nu m-ai sunat să mă întrebi?
A coborât capul.
— Nu. Am greșit.
Pompiliu a ridicat vocea.
— Gata! Nu mai faceți din mine un criminal! Fata este bine acum!
Atunci am simțit că nu mai pot să tac.
— Pompiliu, nu te acuz că i-ai făcut rău Amaliei. Te acuz că ai văzut că te caut disperată și ai hotărât că nu merit nici măcar un telefon!
Florica a intervenit.
— Sorana, noi chiar eram ocupați atunci. Montam mobila și aveam oameni în casă.
Am privit-o.
— Florica, dacă m-ai fi sunat și mi-ai fi spus că nu puteți veni, aș fi înțeles. Dar voi ați ales să mă ignorați.
A tăcut.
Lenuța a pus telefonul pe masă.
— Eu cred că trebuie să terminăm cu obiceiul ăsta de a spune că Sorana exagerează de fiecare dată când cere ajutor.
Mama și-a șters lacrimile.
— Ai dreptate.
Pompiliu s-a ridicat.
— Deci acum toți sunteți împotriva mea?
M-am uitat la el.
— Nu suntem împotriva ta. Dar trebuie să înțelegi că ai făcut ceva foarte urât.
A început să se plimbe prin cameră.
— Și ce vrei să fac? Să mă pun în genunchi?
Am clătinat din cap.
— Vreau să recunoști că ai greșit. Și să nu-mi mai ceri bani sau muncă de parcă sunt obligată să te ajut.
A rămas tăcut.
Apoi a spus încet:
— Îmi pare rău că nu ți-am răspuns atunci.
L-am privit.
— Îți mulțumesc că ai spus asta. Dar nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat.
Mama a încercat să mă ia de mână.
— Sorana, poate acum puteți să vă împăcați.
M-am retras ușor.
— Mamă, împăcarea nu înseamnă că sâmbătă mă duc să sparg baia lui Pompiliu.
Lenuța a încuviințat.
— Exact.
Pompiliu a oftat.
— Bine. Nu mai vreau nimic de la tine.
— Atunci putem începe de aici.
Am plecat.
În seara aceea, după ce Amalia a adormit, m-am așezat pe canapea și am început să plâng.
Nu pentru că refuzasem să-mi ajut fratele.
Ci pentru că, în sfârșit, aflasem adevărul despre noaptea aceea.
Nu fusese o neînțelegere.
Nu fuseseră telefoane neauzite.
Fratele meu văzuse mesajele și hotărâse că nu merit să fiu luată în serios.
A doua zi, Lenuța a venit la mine.
Mi-a adus o prăjitură pentru Amalia și m-a îmbrățișat.
— Sorana, îmi pare rău că n-am fost lângă tine atunci.
— Tu nici măcar nu știai.
— Știu. Dar de acum înainte vreau să știi că mă poți suna.
Am zâmbit trist.
— Mulțumesc.
În săptămânile următoare, mama a început să mă caute mai des.
Nu ca să-mi ceară să-l ajut pe Pompiliu.
Ci ca să mă întrebe cum suntem.
Într-o zi a venit cu o sacoșă de fructe pentru Amalia.
S-a așezat lângă mine și mi-a spus:
— Sorana, am fost nedreaptă cu tine.
Am privit-o.
— De ce spui asta, mamă?
— Pentru că am crezut mereu că tu ești mai puternică și că te descurci singură. Când Pompiliu avea nevoie de ceva, alergam imediat. Când tu spuneai că ai nevoie de ajutor, îți ziceam să nu exagerezi.
Mi-au dat lacrimile.
— Mamă, eu nu voiam să mă plângeți. Voiam doar să știu că, dacă mi se întâmplă ceva, am pe cine suna.
Filofteia m-a îmbrățișat.
— Ai dreptate, fata mea.
Nu am iertat-o pe loc pentru toate vorbele spuse.
Dar am început să vorbim mai sincer.
Pompiliu a continuat renovarea apartamentului.
A amânat lucrările care nu erau urgente și a făcut restul cu ajutorul unor meseriași, plătiți din economiile lui.
Nu m-a mai sunat să-mi ceară bani.
Nici nu mi-a mai reproșat că nu merg să-l ajut.
După aproape două luni, m-a sunat într-o seară.
— Sorana, pot să trec pe la voi?
Am ezitat.
— Pentru ce?
— Vreau să vorbesc cu tine și cu Amalia.
A venit cu o carte de povești pentru fetiță.
Amalia l-a primit bucuroasă.
Nu știa toate discuțiile dintre adulți și nici nu voiam să o împovărez cu ele.
După ce s-a dus în camera ei, Pompiliu s-a așezat pe canapea.
— Sorana, m-am gândit mult la ce mi-ai spus.
Am rămas tăcută.
— În noaptea aceea am fost egoist. Am văzut mesajele, dar mi-am spus că sigur nu este atât de grav. Și am ales să-mi văd de treaba mea.
L-am privit.
— Asta m-a durut cel mai tare.
A încuviințat.
— Știu. Și îmi pare rău.
Apoi a scos telefonul.
— Am salvat numărul tău la apeluri prioritare. Dacă mă suni noaptea, telefonul sună chiar dacă este pe silențios.
Am zâmbit trist.
— Pompiliu, nu setarea telefonului era problema.
A coborât privirea.
— Știu. Problema era că nu te luam în serios.
Am rămas câteva clipe în liniște.
— Nu vreau să ne certăm toată viața, i-am spus. Dar am nevoie de timp.
— Înțeleg.
Înainte să plece, m-a întrebat:
— Dacă într-o zi ai nevoie de ajutor, mă mai suni?
Am privit spre camera Amaliei.
— Nu știu, Pompiliu. Încrederea nu se repară într-o singură seară.
A încuviințat.
— Atunci o să încerc să ți-o recâștig.
Au trecut câteva luni.
Relația noastră nu a devenit perfectă.
Dar Pompiliu a început să se intereseze de Amalia fără să aștepte ceva în schimb.
A venit la serbarea ei de la școală.
A ajutat-o să repare o bicicletă.
Iar când am avut o problemă cu mașina, s-a oferit să mă ducă la serviciu până am rezolvat-o.
Nu i-am cerut să-mi plătească nimic.
Și nici el nu mi-a cerut ceva în schimb.
Într-o duminică, mama ne-a invitat pe toți la masă.
Am mers cu Amalia.
Pompiliu și Florica erau deja acolo.
La început atmosfera a fost puțin stânjenitoare.
Dar apoi Amalia a început să povestească despre școală, iar toți am ascultat-o.
La un moment dat, Filofteia a spus:
— Mă bucur că suntem din nou împreună.
Am privit-o.
— Și eu, mamă. Dar vreau să nu mai confundăm familia cu obligația de a spune mereu da.
Mama a încuviințat.
— Ai dreptate.
Pompiliu a ridicat paharul cu apă.
— Și eu am învățat ceva. Când cineva din familie spune că are nevoie de ajutor, întâi îl asculți. Nu hotărăști tu că exagerează.
Am simțit că mi se încălzește inima.
Nu uitasem noaptea în care Amalia abia respira.
Nu uitasem cele unsprezece apeluri fără răspuns.
Dar începusem să văd că fratele meu înțelegea, în sfârșit, cât de mult greșise.
În seara aceea, când am ajuns acasă, Amalia m-a întrebat:
— Mami, acum nu mai ești supărată pe unchiul Pompiliu?
Am zâmbit.
— Nu mai sunt la fel de supărată, iubita mea.
— De ce?
Am mângâiat-o pe păr.
— Pentru că uneori oamenii fac greșeli mari. Și, dacă vor să le îndrepte, trebuie să arate asta prin fapte.
Amalia a încuviințat, apoi s-a dus să-și pregătească ghiozdanul.
Am rămas în sufragerie, cu telefonul pe masă.
Nu mai așteptam să sune cineva ca să-mi demonstreze că sunt importantă.
Învățasem că pot să-mi iubesc familia fără să accept orice.
Și că un refuz spus la timp poate fi începutul unei relații mai sănătoase decât o mie de ajutoare oferite din vinovăție.