Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Horia, te-am întrebat dacă știai că mama ta vrea să-mi vândă casa!
Soțul meu și-a trecut mâna peste față.
— Mara, te rog să mă asculți. Nu am vrut să se ajungă aici.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Deci știai.
Steluța a intervenit imediat.
— Normal că știa! Este fiul meu! Cu el am discutat, că doar nu era să cer voie pentru orice de la tine!
M-am întors spre ea.
— Ba tocmai de la mine trebuia să cereți voie! Casa aceasta este moștenirea mea!
Horia a încercat să mă ia de mână.
M-am retras.
— De cât timp plănuiți asta?
A coborât privirea.
— De aproape o lună.
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
— O lună? Și tu dormeai lângă mine în fiecare noapte fără să-mi spui nimic?
— Mama a venit cu ideea. Spunea că, dacă vindem casa, putem cumpăra două apartamente mai mici. Unul pentru noi și unul pentru ea.
— Și tu ai fost de acord?
— Am zis că putem măcar să vedem cât valorează.
Am început să râd amar.
— Horia, casa nu este un obiect pe care îl duci la evaluat fără să întrebi proprietarul!
Steluța a ridicat vocea.
— Proprietar, proprietar! Numai asta știi să spui! Dar cine ți-a tras instalația electrică? Cine te-a ajutat la renovare?
Am privit-o.
— Fiul dumneavoastră m-a ajutat, așa cum și eu am contribuit la familia noastră timp de doisprezece ani. Dar asta nu vă dă dreptul să hotărâți ce fac cu moștenirea mea.
Horia a rămas tăcut.
Am deschis dosarul.
Înăuntru erau fotografii ale casei, o estimare de preț și câteva mesaje tipărite de la agentul imobiliar.
Pe una dintre pagini apărea o propunere de împărțire a banilor obținuți din vânzare.
Am citit-o cu voce tare.
— Apartament cu două camere pentru Horia și Mara. Garsonieră pentru Steluța. Diferența de bani, pentru cheltuieli.
M-am uitat la soțul meu.
— Și unde este Cătălina în planul vostru?
Horia a încremenit.
— Cum adică?
— Fiica noastră are nouă ani. Are camera ei, lucrurile ei, viața ei. Voi ați hotărât să vindem casa și să ne mutăm într-un apartament mai mic, fără să vă gândiți măcar la ea?
Steluța a ridicat din umeri.
— Copiii se obișnuiesc repede.
Atunci am simțit că nu mai pot.
— Nu, mamă Steluța. Copiii nu trebuie să se obișnuiască mereu cu hotărârile luate de adulți fără să-i întrebe nimeni.
Am pus dosarul pe masă.
— Casa nu se vinde. Iar dumneavoastră nu mai puteți locui aici.
Steluța a început să plângă.
— Mă dai afară ca pe un câine!
Horia s-a apropiat de mine.
— Mara, nu putem s-o lăsăm pe mama pe drumuri.
— Nu o lăsăm pe drumuri. Dar nici nu mai poate rămâne aici. Trebuie să găsim o locuință separată pentru ea.
— Și unde să se ducă?
— Putem căuta o garsonieră de închiriat, aproape de noi. Putem discuta despre cheltuieli și despre ce își permite din pensie. Dar nu mai accept să-mi fie controlată casa.
Steluța a început să-și pună hainele în valiză.
— Nu vreau nimic de la voi! Mă duc unde văd cu ochii!
M-am apropiat.
— Mamă Steluța, nu vreau să vă fac rău. Dar trebuie să înțelegeți că nu mai putem locui împreună.
— După nouă ani mă arunci afară!
Am simțit un nod în gât.
— După nouă ani în care am încercat să vă fac loc în viața noastră, vă cer să respectați faptul că avem nevoie de propria familie.
Horia a luat valiza din mâna mamei lui.
— Mamă, nu pleci în noaptea asta. Mâine mergem împreună să căutăm o soluție.
Am încuviințat.
— Bine. Dar de acum înainte nu mai luăm nicio hotărâre fără să discutăm amândoi.
În noaptea aceea, Horia a dormit în sufragerie.
Eu am stat în camera Cătălinei, lângă patul ei.
Fetița m-a întrebat încet:
— Mami, bunica pleacă din cauza mea?
Mi-au dat lacrimile.
— Nu, iubita mea. Tu nu ai nicio vină.
— Dar bunica mi-a spus că, dacă îți spun de domnul care a venit să vadă casa, o să vă certați.
Am mângâiat-o pe păr.
— Cătălina, nimeni nu are voie să-ți ceară să ascunzi lucruri importante de mama și tata. Dacă un adult îți spune să păstrezi un secret care te sperie, vii și ne spui.
A încuviințat.
— Bine, mami.
Am sărutat-o pe frunte.
În dimineața următoare, Horia a plecat cu Steluța să caute o garsonieră.
Nu au găsit imediat ceva potrivit.
Așa că am acceptat ca ea să mai rămână câteva zile, cu condiția să nu mai intre în camerele noastre fără permisiune și să nu mai discute cu străini despre casa mea.
Între timp, am vorbit cu agentul imobiliar.
I-am explicat că sunt proprietara casei și că nu am autorizat nicio vânzare.
Bărbatul a fost surprins.
— Doamnă, eu am crezut că soțul dumneavoastră are acordul proprietarului.
— Nu îl are.
I-am cerut să retragă orice prezentare sau ofertă făcută în numele nostru.
A acceptat.
Am discutat apoi cu un avocat despre situația locuinței și despre investițiile făcute în timpul căsătoriei.
Mi-a explicat că moștenirea mea era, în principiu, bun propriu, dar că eventualele contribuții la renovare puteau ridica probleme patrimoniale care trebuiau analizate separat.
Nu voiam să-l nedreptățesc pe Horia.
Dar nici nu acceptam ca ajutorul lui să fie folosit drept pretext pentru a-mi vinde casa fără acord.
După aproape două săptămâni, am găsit o garsonieră pentru Steluța, la câteva stații de autobuz de noi.
Era curată, avea încălzire bună și se afla aproape de o piață și de un cabinet medical.
Pensia ei acoperea o parte din chirie, iar eu și Horia am discutat cum puteam contribui la diferență fără să ne punem în dificultate.
În ziua mutării, Steluța a plâns.
— Nu credeam că o să ajung să stau singură la bătrânețe.
Horia a îmbrățișat-o.
— Mamă, nu te abandonăm. O să venim să te vedem și o să te ajutăm când ai nevoie.
Eu am rămas lângă ușă.
Steluța m-a privit.
— Mara, tu ești mulțumită acum?
Am respirat adânc.
— Sunt mulțumită că putem începe să trăim fără să ne certăm în fiecare zi. Și sper că o să vă fie bine aici.
A întors capul.
Nu mi-a răspuns.
Primele săptămâni au fost dificile.
Steluța îl suna pe Horia de mai multe ori pe zi.
Uneori îi spunea că nu se descurcă.
Alteori se plângea că este singură.
Horia mergea să o ajute, dar am stabilit împreună că nu va pleca de acasă la orice telefon dacă nu era o urgență.
Într-o seară, după ce Cătălina adormise, am stat cu el în sufragerie.
— Horia, trebuie să vorbim despre noi.
A încuviințat.
— Știu.
— Nu m-a durut doar ce a făcut mama ta. M-a durut că ai știut și ai ascuns de mine.
A coborât privirea.
— Mi-a fost frică să nu se certe cu tine.
— Și ai preferat să mă minți?
— Da. Și am greșit.
Am simțit că-mi dau lacrimile.
— Horia, eu nu pot să fiu singura care apără familia asta.
M-a luat de mână.
— Nu vreau să te mai las singură. Îmi pare rău.
Nu l-am iertat imediat.
Aveam nevoie de timp.
Am început să discutăm mai des despre bani, despre casă și despre felul în care luăm hotărârile.
Am mers și la câteva ședințe de consiliere de cuplu.
Nu pentru că totul era pierdut, ci pentru că voiam să învățăm să vorbim fără să ne ascundem lucruri.
Cu timpul, Horia a început să se schimbe.
Când Steluța încerca să mă critice la telefon, el nu mai tăcea.
— Mamă, Mara este soția mea. Dacă ai ceva de discutat, vorbim cu respect.
La început, Steluța se supăra.
Dar treptat a început să accepte că nu mai putea hotărî în locul nostru.
Într-o duminică, ne-a invitat la ea la masă.
Garsoniera era curată, iar pe pervaz avea câteva ghivece cu mușcate.
Cătălina a alergat să o îmbrățișeze.
— Bunico, ce frumos ai aici!
Steluța a zâmbit.
— Am pus și eu lucrurile cum îmi place.
Am privit-o.
Pentru prima dată după mulți ani, avea un spațiu în care putea să-și așeze lucrurile fără să schimbe viața altcuiva.
După masă, când Horia și Cătălina au ieșit puțin în curte, Steluța s-a apropiat de mine.
— Mara, vreau să-ți spun ceva.
M-am întors spre ea.
— Vă ascult.
A ezitat.
— M-am obișnuit prea mult să hotărăsc eu totul. După ce a murit bărbatul meu, mi-a fost frică să nu rămân singură și am început să mă agăț de voi.
Am rămas tăcută.
— Dar n-ar fi trebuit să chem omul acela să vadă casa. Și nici să-i spun Cătălinei să ascundă.
Am simțit că mi se încălzește inima.
— Vă mulțumesc că recunoașteți.
Steluța și-a șters ochii.
— Îmi pare rău, Mara.
I-am prins mâna.
— Și mie îmi pare rău că am ajuns să ne vorbim atât de urât. Dar aveam nevoie să schimbăm ceva.
A încuviințat.
Nu am devenit peste noapte cele mai bune prietene.
Dar am început să ne respectăm mai mult.
Steluța nu mai intra neanunțată în casa noastră.
Când voia să vină, suna înainte.
Iar eu nu mai simțeam că trebuie să-mi justific fiecare decizie.
Într-o seară de primăvară, stăteam cu Horia și Cătălina în curtea casei.
Fetița desena cu creta pe alee, iar Horia repara o lampă de grădină.
M-am uitat la ferestrele casei pe care o moștenisem.
La început, crezusem că liniștea înseamnă să ai o casă a ta.
Dar înțelesesem că nu este suficient să fii proprietar.
Trebuie să poți spune ce te doare, să fii ascultat și să știi că oamenii de lângă tine îți respectă limitele.
Steluța avea acum locuința ei.
Noi aveam casa noastră.
Și, pentru prima dată după nouă ani, puteam să ne vedem fără ca fiecare vizită să se transforme într-o luptă pentru cine hotărăște.
Când Horia a venit lângă mine și m-a întrebat dacă sunt bine, am zâmbit.
— Da. Acum chiar sunt bine.
Iar în seara aceea, când am închis ușa casei, am simțit ceva ce îmi lipsise ani întregi.
Liniște.