Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Iasmina, mama are o copie a cheii de aproape un an, mi-a spus Drăgan, fără să mă privească în ochi.
Am rămas nemișcată.
— Cum adică de aproape un an? Noi i-am dat o cheie pentru urgențe. De ce avea nevoie de încă una?
Drăgan și-a frecat fruntea.
— Mi-a spus că se teme să nu o piardă. A făcut o copie și m-a rugat să nu te supăr cu asta.
Am simțit că-mi urcă sângele în obraji.
— Și tu ai ascuns de mine?
— Iasmina, este mama mea!
— Și eu sunt soția ta! Asta este casa noastră, Drăgan! Nu poate intra oricine, oricând dorește!
A oftat.
— Nu este oricine.
L-am privit lung.
— Atunci poate ar trebui să locuiești cu mama ta, dacă nu înțelegi diferența dintre a o iubi și a-i permite să ne controleze viața.
A rămas tăcut.
În noaptea aceea am dormit prost.
Mă gândeam la toate momentele în care Paraschiva apăruse fără să anunțe.
La toate reproșurile pentru vizitele făcute mamei mele.
La toate dățile când Drăgan îmi spusese să mai las de la mine.
A doua zi, am sunat-o pe Paraschiva.
— Mamă Paraschiva, trebuie să vorbim.
Mi-a răspuns rece.
— Dacă vrei să-mi spui iar că nu sunt binevenită, nu mă interesează.
— Vreau să discutăm despre cei 20.000 de lei și despre cheia apartamentului.
A tăcut câteva secunde.
— Foarte bine. Atunci să veniți amândoi la mine.
În seara aceea am mers împreună cu Drăgan.
Paraschiva ne aștepta în sufragerie, cu un dosar pe masă.
— V-am ajutat când ați cumpărat apartamentul, a început ea. Acum vreau banii înapoi.
Am privit-o.
— Mamă Paraschiva, când ne-ați dat banii, ne-ați spus că sunt un dar pentru noi și pentru Crenguța.
— M-am răzgândit!
— Înțeleg că sunteți supărată. Dar nu putem scoate 20.000 de lei în treizeci de zile.
A ridicat vocea.
— Atunci trebuia să vă gândiți înainte să mă tratați ca pe o străină!
Drăgan a intervenit.
— Mamă, Iasmina nu te-a tratat ca pe o străină. Sora ei a venit să ne ajute cu patul fetiței.
Paraschiva s-a întors spre el.
— Deci acum îi dai dreptate nevestei tale?
Drăgan a inspirat adânc.
— Îi dau dreptate pentru că are dreptate.
Am rămas surprinsă.
Era prima dată când îl auzeam spunând asta atât de clar.
Paraschiva a început să plângă.
— De când a murit tatăl tău, nimeni nu mai are nevoie de mine!
Drăgan s-a apropiat.
— Mamă, avem nevoie de tine. Dar nu putem să te chemăm la fiecare vizită pe care o primim.
— Eu stau singură între patru pereți!
— Știu. Și vreau să te ajut să nu te mai simți singură. Dar nu putem fi noi singura ta ocupație.
Paraschiva și-a șters ochii.
— Frumos vorbești. Dar când aveți nevoie de bani, știți unde să veniți!
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Mamă Paraschiva, dacă vreți să discutăm despre bani, o facem separat. Dar nu putem accepta ca ajutorul de atunci să fie folosit la fiecare ceartă.
A lovit cu palma în masă.
— Vreau banii înapoi!
Drăgan a încuviințat.
— Bine, mamă. Vom discuta cu un specialist ca să lămurim ce a reprezentat suma aceea și vom găsi o soluție.
Paraschiva s-a uitat surprinsă la el.
— Adică îmi dai banii?
— Vreau să încheiem conflictul acesta. Dar nu vom lua un împrumut pe care nu ni-l permitem și nu vom accepta amenințări.
Am privit spre soțul meu.
Pentru prima dată după multe luni, simțeam că nu mai sunt singură în fața reproșurilor.
Apoi Drăgan a întins mâna.
— Mamă, mai este ceva. Vrem să ne dai toate copiile cheii de la apartament.
Paraschiva a încremenit.
— Cum adică?
— Nu mai vrem să intre nimeni fără să anunțe.
— Sunt mama ta!
— Știu. Dar este casa noastră.
Paraschiva s-a ridicat.
— Atunci să nu mă mai căutați niciodată!
Am plecat fără să ne certăm.
În zilele următoare, am schimbat butucul ușii de la intrare.
Nu ca să o pedepsim pe Paraschiva.
Ci pentru că aveam nevoie să știm că locuința noastră este un spațiu în care putem trăi fără teama că cineva intră oricând.
Am discutat și cu un avocat despre cei 20.000 de lei.
Ne-a explicat că trebuia clarificat dacă suma fusese oferită ca donație sau ca împrumut, în funcție de împrejurări și de dovezile existente.
Noi nu voiam să profităm de banii Paraschivei.
Dar nici nu acceptam să ni se impună condiții imposibile.
După mai multe discuții, am propus să-i restituim suma treptat, prin transfer bancar, în baza unei înțelegeri scrise care să stabilească limpede plățile și să închidă orice pretenție legată de acei bani.
Paraschiva a refuzat la început.
— Vreau totul acum!
Drăgan i-a răspuns calm.
— Mamă, nu avem 20.000 de lei disponibili. Dacă vrei să rezolvăm, aceasta este varianta pe care ne-o permitem.
După aproape o lună, a acceptat.
Am stabilit o sumă lunară realistă, fără să punem în pericol rata apartamentului și cheltuielile Crenguței.
Dar relația cu Paraschiva a rămas rece.
Nu ne mai suna.
Când Drăgan o căuta, răspundea scurt.
Într-o duminică, Crenguța m-a întrebat:
— Mami, bunica Paraschiva este supărată pe mine?
Am simțit un nod în gât.
— Nu, iubita mea. Bunica este supărată pe niște lucruri care țin de oamenii mari. Tu nu ai nicio vină.
— Dar de ce nu mai vine?
M-am așezat lângă ea.
— Pentru că uneori oamenii au nevoie de timp ca să înțeleagă că se pot iubi și fără să fie mereu împreună.
În seara aceea, Drăgan a sunat-o pe mama lui.
— Mamă, Crenguța te întreabă. Vrei să vii duminică să o vezi?
Paraschiva a început să plângă.
— Mi-e dor de ea.
— Atunci vino. Dar te rog să ne anunți înainte și să nu mai aducem vorba despre bani la fiecare întâlnire.
A tăcut.
— Bine, Drăgan. O să încerc.
Duminica următoare a venit cu un buchet mic de flori și o carte pentru Crenguța.
Nu a fost o vizită perfectă.
Paraschiva a făcut câteva observații despre cum aranjam lucrurile în casă.
Dar când a început să compare familia mea cu a ei, Drăgan a intervenit.
— Mamă, am vorbit despre asta. Nu vrem să ne certăm.
Paraschiva a oftat.
— Bine, bine. Nu mai spun nimic.
După ce a plecat, Drăgan m-a luat de mână.
— Iasmina, îmi pare rău că te-am lăsat atâta timp să te descurci singură cu toate reproșurile mamei.
Am simțit că-mi dau lacrimile.
— Eu nu voiam să te pun să alegi între mine și ea.
— Știu. Dar trebuia să înțeleg că pot să-mi iubesc mama fără să-i dau voie să ne conducă familia.
L-am îmbrățișat.
În lunile următoare, Paraschiva a început să iasă mai des din casă.
O vecină a invitat-o la un cerc de lucru manual organizat la un centru pentru pensionari.
La început a refuzat.
Apoi a mers o dată.
După aceea, a început să participe în fiecare săptămână.
Într-o zi ne-a sunat bucuroasă.
— Drăgan, să vezi ce am făcut! Am început să cos o față de pernă pentru Crenguța!
Am zâmbit când am auzit-o.
Era prima dată după multă vreme când vorbea despre ceva care nu avea legătură cu noi.
Relația noastră s-a îmbunătățit treptat.
Nu am mai revenit la vechiul obicei de a-i permite să intre neanunțată.
Nu i-am mai dat cheia.
Dar am început să ne vedem din nou, în vizite stabilite de comun acord.
Iar când avea nevoie de ajutor, încercam să fim alături de ea.
Într-o după-amiază, Paraschiva a venit să-i aducă Crenguței fața de pernă cusută de mână.
S-a așezat lângă mine și mi-a spus încet:
— Iasmina, cred că am fost nedreaptă cu tine.
Am privit-o surprinsă.
— De ce spuneți asta?
— Pentru că am crezut că, dacă nu mă chemați la fiecare masă, înseamnă că nu mă mai vreți. Și am început să vă reproșez tot ce făceați fără mine.
Am rămas tăcută.
— După ce a murit soțul meu, mi-a fost frică să nu rămân singură de tot.
I-am luat mâna.
— Mamă Paraschiva, înțeleg că v-a fost greu. Dar și noi avem nevoie de viața noastră.
A încuviințat.
— Știu acum.
Apoi a zâmbit trist.
— Și îmi pare rău că am folosit banii aceia ca să vă fac să vă simțiți datori față de mine.
Am simțit că mi se încălzește inima.
— Vă mulțumesc că mi-ați spus asta.
Nu am uitat certurile.
Nu am uitat amenințarea cu cei 20.000 de lei.
Dar am înțeles că puteam construi o relație mai bună fără să renunțăm la limitele noastre.
Într-o duminică, Lăcrămioara a venit din nou cu soțul ei.
Am mâncat împreună, iar Crenguța a făcut o fotografie.
În ea se vedeau câteva farfurii și oameni zâmbind.
De data aceasta, Paraschiva nu ne-a sunat supărată.
Ne-a trimis doar un mesaj:
“Să vă fie de bine! Să-mi spuneți când aveți timp să ne vedem și noi.”
Am zâmbit și i-am răspuns că o așteptăm duminica următoare.
Pentru prima dată după multă vreme, o fotografie cu farfurii nu mai era motiv de ceartă.
Era doar o fotografie.
Iar casa noastră redevenise locul în care puteam primi musafiri, râde și trăi liniștiți, fără să ne simțim vinovați pentru fiecare lucru pe care îl făceam.