Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit semnătura de pe hârtie și am simțit că mi se strânge stomacul. Cineva îmi scrisese numele și încercase să-mi imite semnătura, fără să-mi ceară voie.
— Tată, cine a semnat în locul meu?
Toader a ridicat din umeri.
— Eu. Ce mare lucru? Știam că o să ne ajuți.
Am rămas fără cuvinte.
— Ai semnat un contract în numele meu?
— Adelina, nu exagera! Este pentru casa fratelui tău, nu pentru străini!
Am pus hârtia pe masă.
— Tată, asta nu este o simplă rugăminte. Ai încercat să mă obligi să plătesc 28.000 de lei fără să mă întrebi!
Mama a început să plângă.
— Toader, eu ți-am spus să nu faci asta!
M-am întors spre ea.
— Mamă, tu știai?
Zamfira a coborât privirea.
— Am aflat după ce a semnat. I-am spus că trebuie să vorbească mai întâi cu tine.
Tata a lovit cu palma în masă.
— Gata! Nu mai faceți atâta scandal! Adelina are salariu bun. Neluțu are doi copii și o casă de reparat!
Am simțit că-mi dau lacrimile.
— Tată, eu am un credit de plătit. Muncesc pentru banii mei. Și chiar dacă aș avea un milion de lei, tot n-ai avea dreptul să semnezi în locul meu.
Toader a rămas tăcut.
Am luat contractul.
— Mâine merg la firma de construcții și le spun că nu am semnat acest document.
— O să mă faci de râs! a strigat tata.
M-am uitat la el.
— Tu m-ai pus în situația asta, tată. Nu eu.
Am plecat.
A doua zi am mers la firma care urma să execute lucrările.
Administratorul m-a primit într-un birou mic.
I-am arătat contractul.
— Domnule, semnătura aceasta nu îmi aparține. Nu am autorizat pe nimeni să încheie un contract în numele meu.
Bărbatul a privit documentul.
— Tatăl dumneavoastră ne-a spus că sunteți de acord și că veți achita avansul.
— Nu sunt de acord. Vă rog să consemnați că nu recunosc semnătura și că nu am acceptat obligația de plată.
Administratorul a încuviințat.
— Înțeleg. Nu vom începe lucrările pe baza acestui document până nu se clarifică situația.
Am cerut o confirmare scrisă și am discutat apoi cu un avocat despre pașii necesari pentru a-mi proteja drepturile.
Nu voiam să-mi distrug tatăl.
Dar nici nu puteam să accept ca cineva să folosească numele meu fără permisiune.
În seara aceea, Neluțu m-a sunat.
— Adelina, tata este foarte supărat.
— Știu.
— Spune că l-ai făcut de râs în fața muncitorilor.
Am oftat.
— Neluțu, tu ai fi acceptat dacă tata ar fi semnat un contract de 28.000 de lei în numele tău?
A tăcut.
— Nu, a răspuns în cele din urmă.
— Atunci de ce ar trebui să accept eu?
— Nu ar trebui.
Am rămas surprinsă.
Era prima dată când fratele meu îmi dădea dreptate atât de clar.
— Adelina, vreau să-ți spun ceva. Nici eu nu știam că tata a semnat în locul tău. Credeam că a discutat cu tine.
— Te cred.
— Și nu vreau să plătești tu reparațiile casei mele.
Am simțit că mi se încălzește inima.
— Atunci găsește o soluție pe care ți-o permiți, Neluțu. Poate faci lucrările pe etape.
— Asta am să fac.
După câteva zile, mama a venit la mine acasă.
Avea ochii roșii și ținea în mână o sacoșă cu câteva borcane de dulceață.
— Adelina, pot să intru?
Am poftit-o în sufragerie.
S-a așezat pe canapea și a început să plângă.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— Tatăl tău nu mai vorbește cu mine. Spune că eu te-am întors împotriva lui.
M-am așezat lângă ea.
— Mamă, nimeni nu m-a întors împotriva tatei. Eu doar nu mai accept să fiu tratată ca și cum banii mei ar aparține tuturor.
Zamfira a încuviințat.
— Știu, fata mea. Și vreau să-ți cer iertare.
Am privit-o surprinsă.
— Pentru ce?
— Pentru toate dățile când ți-am spus să nu pui la inimă. Pentru ziua ta pe care am uitat-o. Pentru că am văzut cum tatăl tău îl pune mereu pe Neluțu pe primul loc și n-am spus nimic.
Mi-au dat lacrimile.
— Mamă, eu nu voiam să fiu mai importantă decât fratele meu. Voiam doar să fim tratați la fel.
M-a îmbrățișat.
— Știu acum.
În lunile următoare, am păstrat legătura cu mama, dar nu am mai reluat transferurile lunare de 2.500 de lei.
Am ajutat-o să facă un buget din pensiile lor și să vadă ce cheltuieli puteau reduce.
Când aveau nevoie de ceva concret, discutam.
Dar nu mai trimiteam bani doar pentru că așa se obișnuiseră.
Neluțu a amânat renovarea completă.
A reparat mai întâi partea urgentă a acoperișului și instalația electrică, cu bani economisiți de el și cu o plată eșalonată pe care și-o putea permite.
Nu a fost ușor.
Dar pentru prima dată și-a organizat cheltuielile fără să presupună că eu voi acoperi diferența.
Tata, în schimb, a rămas supărat mult timp.
Nu mă suna.
Când mergeam la mama, ieșea din cameră.
Într-o duminică, aproape patru luni mai târziu, am primit un telefon de la Neluțu.
— Adelina, tata a avut un episod de tensiune mare. Mama l-a dus la medic.
M-am speriat.
— Este bine?
— Da. Medicii i-au recomandat tratament și să se odihnească.
Am mers să-l văd.
Stătea în fotoliu, cu o pătură pe genunchi.
Când m-a văzut, a întors capul.
— Ai venit să vezi dacă mai trăiesc?
Am simțit un nod în gât.
— Am venit pentru că ești tatăl meu și îmi pasă de tine.
A tăcut.
M-am așezat pe scaunul de lângă el.
— Tată, nu vreau să ne petrecem restul vieții certați. Dar nici nu pot să mă întorc la felul în care eram înainte.
Toader a privit spre fereastră.
— Eu am crezut că, dacă Neluțu are doi băieți, el trebuie ajutat mai mult.
— Și eu trebuia să plătesc pentru asta?
A coborât privirea.
— Nu.
Am rămas nemișcată.
Era prima dată când tata recunoștea că greșise.
— Adelina, eu am fost crescut cu ideea că băiatul duce numele familiei mai departe. Așa spunea și tatăl meu.
— Și asta înseamnă că fata valorează mai puțin?
A clătinat din cap.
— Nu. Dar mi-a luat prea mult să înțeleg.
A început să plângă.
— Tu ne-ai ajutat ani de zile. Și eu nici măcar nu ți-am mulțumit cum trebuie.
Mi-au dat lacrimile.
— Tată, nu banii m-au durut cel mai tare. M-a durut că nu mă vedeai.
Toader mi-a prins mâna.
— Te-am văzut, fata mea. Dar m-am purtat ca și cum tot ce făceai era de la sine înțeles.
Am rămas mult timp în liniște.
Apoi mi-a spus:
— Îmi pare rău și pentru semnătură. N-ar fi trebuit să fac asta.
— Știu, tată. Și vreau să înțelegi că nu se va mai repeta.
A încuviințat.
— Nu se va mai repeta.
Am discutat ulterior și despre contractul cu firma de construcții.
Tata a acceptat să clarifice în scris că eu nu autorizasem semnarea lui și că nu îmi asumam plata lucrărilor.
Situația a fost rezolvată fără ca firma să înceapă lucrările în baza documentului contestat.
În primăvara următoare, mama m-a sunat.
— Adelina, duminică vrem să facem o masă în familie. Poți veni?
Am ezitat.
— Pentru ce?
— Pentru ziua ta. Știu că anul trecut am uitat-o. Anul acesta vreau să o sărbătorim cum trebuie.
Am zâmbit.
— Vin, mamă.
Când am ajuns, Neluțu era deja acolo cu soția și copiii.
Pe masă era un tort mic.
Tata s-a ridicat și m-a îmbrățișat.
— La mulți ani, fata mea!
Am simțit că-mi dau lacrimile.
— Mulțumesc, tată.
În timpul mesei, Toader a ridicat paharul.
— Vreau să spun ceva.
Ne-am uitat cu toții la el.
— Ani de zile am crezut că sprijinul familiei este băiatul care duce numele mai departe. Dar am avut lângă mine și o fată care ne-a ajutat fără să ceară nimic în schimb.
S-a uitat spre mine.
— Adelina, îți mulțumesc. Și îmi pare rău că te-am făcut să te simți mai puțin importantă.
Am început să plâng.
Neluțu m-a îmbrățișat.
— Soră-mea, să știi că și eu îți sunt recunoscător.
Am râs printre lacrimi.
— Bine, dar de acum fiecare își plătește renovările!
Au râs cu toții.
Nu deveniserăm o familie perfectă.
Tata încă avea obiceiuri vechi, iar mama mai încerca uneori să evite discuțiile dificile.
Dar învățaserăm să vorbim despre bani și despre respect fără să ne jignim.
Eu am continuat să-mi plătesc creditul, să economisesc și să-mi construiesc viața.
Îi ajutam pe părinți când puteam și când era nevoie, dar nu din obligația de a demonstra că merit să fiu iubită.
Iar în ziua aceea, când tata mi-a pus mie prima felie de tort în farfurie, am înțeles că nu aveam nevoie să fiu copilul preferat.
Aveam nevoie doar să fiu văzută ca un copil la fel de important ca fratele meu.