Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mama mi-a promis inelul înainte să moară tata! a izbucnit Cornelia. Mi-a spus că eu sunt fata cea mare și că mie trebuie să-mi rămână!
Am privit-o fără să-mi vină să cred.
— Cornelia, mama este în viață! Dacă ți l-a promis, de ce l-ai luat pe ascuns?
Sora mea și-a strâns geanta la piept.
— Pentru că după aceea s-a răzgândit! A spus că nu vrea să-l dea niciuneia dintre noi cât trăiește!
— Și tu ai hotărât să-l furi?
— Nu l-am furat! Este al familiei!
Am ridicat inelul.
— Exact. Al familiei. Nu al tău.
Cornelia a întins mâna.
— Dă-mi-l, Lăcrămioara! Nu te băga unde nu-ți fierbe oala!
Am făcut un pas înapoi.
— Șase ani ai lăsat-o pe mama să creadă că l-a pierdut. Șase ani a plâns după el!
Sora mea a ridicat din umeri.
— Exagerezi. Este doar un inel.
Am simțit că-mi urcă sângele în obraji.
— Dacă este doar un inel, de ce l-ai ascuns atâția ani?
N-a răspuns.
Am privit batista în care fusese împăturit.
Era una dintre batistele vechi ale mamei, cu marginea brodată de mână.
— Cornelia, de ce l-ai pus în geaca fetei tale?
A oftat nervoasă.
— Pentru că soțul meu voia să vindem niște bijuterii vechi. Nu voiam să-l găsească. L-am ascuns acolo și am uitat să-l scot înainte să-ți dau geaca.
Am rămas nemișcată.
— Deci ai ascuns inelul mamei ca să nu-l găsească propriul tău soț?
— Era treaba mea!
Am clătinat din cap.
— Nu, Cornelia. Nu era treaba ta. Era inelul mamei.
S-a apropiat de mine.
— Ascultă-mă bine. Dacă te duci la mama și îi spui, distrugi familia pentru o bijuterie!
Am simțit un nod în gât.
— Nu eu am distrus încrederea dintre noi.
— Lăcrămioara, gândește-te bine! Eu te-am ajutat de atâtea ori!
Am privit-o.
— Cu ce m-ai ajutat? Ieri mi-ai luat ultimii trei sute de lei pentru o geacă veche, deși știai că Anisia nu are cu ce să se îmbrace iarna.
Cornelia s-a înroșit.
— Și ce voiai? Să ți-o dau gratis?
— Nu, Cornelia. Nu ți-am cerut niciodată pomană. Dar nici nu mai accept să-mi vorbești de parcă îți sunt datoare pentru fiecare lucru.
Am pus inelul înapoi în batistă.
— Mă duc la mama.
Sora mea a încremenit.
— Nu îndrăznești!
— Ba da. Și îi spun adevărul.
Am închis ușa.
În după-amiaza aceea am mers la apartamentul mamei.
Sevastița locuia la etajul întâi al unui bloc vechi din Focșani.
Avea șaptezeci și opt de ani, mergea mai greu, dar încă își îngrijea singură florile de la fereastră.
Când mi-a deschis, a zâmbit.
— Lăcrămioara, fata mea! Ce surpriză!
Am îmbrățișat-o.
— Mamă, trebuie să-ți arăt ceva.
M-a privit îngrijorată.
— S-a întâmplat ceva cu Anisia?
— Nu, mamă. Fata este bine.
Ne-am așezat în sufragerie.
Am scos batista din geantă și am desfăcut-o încet.
Când a văzut inelul, mama a dus mâna la gură.
— Doamne Dumnezeule…
I-au început să tremure degetele.
— De unde îl ai?
I l-am pus în palmă.
— Mamă, este al tău.
Sevastița a început să plângă.
— Inelul meu… Inelul de la tatăl vostru…
L-a întors pe toate părțile.
A privit piatra roșie și gravura de pe interior.
— Credeam că nu-l mai văd niciodată.
Am îngenuncheat lângă fotoliul ei.
— Mamă, trebuie să-ți spun adevărul.
A ridicat privirea.
— Ce adevăr?
Am respirat adânc.
— Cornelia l-a luat acum șase ani. L-a ascuns și ne-a spus că tu l-ai pierdut.
Mama a rămas nemișcată.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi a șoptit:
— Cornelia?
Am încuviințat.
— L-am găsit în buzunarul unei geci pe care mi-a vândut-o pentru Anisia.
Sevastița a strâns inelul în palmă.
— Dar eu am întrebat-o atunci… Am întrebat-o dacă nu cumva îl pusese în altă parte când mi-a făcut ordine în dulap.
Mi-au dat lacrimile.
— Știu, mamă.
— Și mi-a spus că sunt bătrână și uitucă.
Vocea i s-a frânt.
— Am ajuns să-mi fie frică să mai umblu prin lucrurile mele. Credeam că nu mai țin minte nimic cum trebuie.
Am îmbrățișat-o.
— Mamă, nu tu l-ai pierdut.
A început să plângă cu sughițuri.
— Știi ce mă doare cel mai tare, fata mea? Nu că mi-a luat inelul. Ci că m-a lăsat să cred că nu mai sunt în stare să am grijă de lucrurile mele.
Am simțit că mi se rupe inima.
Mama a deschis palma și a privit bijuteria.
— Tatăl vostru mi l-a cumpărat din primul lui salariu mai bun. Nu avea bani de un inel mare. Mi-a spus că piatra roșie seamănă cu cireșele din curtea părinților mei.
A zâmbit printre lacrimi.
— L-am purtat la cununie. Și când v-am născut pe voi. Și când l-am condus pe ultimul drum.
Am rămas lângă ea mult timp.
Spre seară, Cornelia a apărut la ușă.
Probabil bănuise unde mă dusesem.
Când a intrat în sufragerie și a văzut inelul pe degetul mamei, a încremenit.
— Mamă…
Sevastița a ridicat privirea.
— Cornelia, vino și așază-te.
Sora mea a rămas în picioare.
— Mamă, pot să-ți explic.
— Te ascult.
Cornelia a început să plângă.
— Am crezut că inelul trebuie să fie al meu. Sunt fata cea mare. Mi-ai spus cândva că o să-mi rămână mie.
Mama a încuviințat încet.
— Ți-am spus că într-o zi o să discutăm despre el. Dar nu ți l-am dat.
— Și după aceea ai spus că poate îl lași Lăcrămioarei!
Sevastița a privit-o lung.
— Pentru că Lăcrămioara rămăsese văduvă și trecea printr-o perioadă grea. M-am gândit că, dacă aș vrea vreodată să-l dau uneia dintre voi, ar trebui să discut cu amândouă. Dar nu hotărâsem nimic.
Cornelia și-a șters ochii.
— Am crezut că pe ea o iubești mai mult.
Mama a clătinat din cap.
— Și pentru asta m-ai mințit șase ani?
Sora mea a început să plângă mai tare.
— Îmi pare rău.
Sevastița a ridicat inelul.
— Cornelia, eu nu am nevoie să-mi cumpărați dragostea și nici să vă luptați pentru lucrurile mele. V-am crescut pe amândouă. Dar tu m-ai făcut să cred că îmi pierd mințile pentru că voiai o bijuterie.
Cornelia a coborât capul.
— Știu, mamă.
— Nu știu dacă înțelegi cât m-a durut.
Am rămas tăcută.
Nu voiam să mă bucur de rușinea surorii mele.
Voiam doar ca mama să afle adevărul.
După câteva minute, Sevastița s-a întors spre mine.
— Lăcrămioara, îți mulțumesc că mi-ai adus inelul.
I-am prins mâna.
— Este al tău, mamă. Aici trebuie să fie.
Apoi mama s-a uitat la Cornelia.
— Și vreau să știi ceva. De acum înainte, nimeni nu mai ia nimic din casa mea fără să mă întrebe. Nici tu, nici sora ta.
Cornelia a încuviințat.
— Am înțeles.
— Iar despre inel nu mai discutăm. Îl port eu cât trăiesc. Ce voi face mai târziu cu el hotărăsc eu.
Sora mea nu a mai spus nimic.
Înainte să plecăm, Cornelia s-a apropiat de mine pe hol.
— Lăcrămioara, știu că ești supărată.
Am privit-o.
— Sunt, Cornelia.
— Îmi pare rău și pentru geacă.
Am rămas tăcută.
A scos din portofel trei bancnote de o sută de lei.
— Ia-i înapoi. Geaca să rămână la Anisia.
M-am uitat la bani.
— Cornelia, nu vreau să-mi dai bani doar pentru că te simți vinovată acum.
— Nu. Vreau să îndrept măcar lucrul acesta. Știam că sunt ultimii tăi bani și tot ți i-am cerut.
Am luat bancnotele.
— Bine. Dar să știi că între noi nu se repară totul cu trei sute de lei.
A încuviințat.
— Știu.
În zilele următoare, mama a început să poarte din nou inelul.
Când mergeam la ea, îl vedeam strălucind pe degetul ei.
Uneori îl atingea și zâmbea, amintindu-și de tata.
Alteori devenea tristă când vorbea despre Cornelia.
Nu am încercat să o conving să ierte repede.
Avea dreptul să fie supărată.
Cornelia a început să o viziteze mai des, dar mama nu a mai lăsat-o să-i umble prin dulapuri sau prin cutiile cu lucruri personale.
Într-o zi, Sevastița mi-a spus:
— Lăcrămioara, eu nu vreau să mor certată cu fata mea. Dar nici nu pot să mă prefac că n-a făcut nimic.
Am îmbrățișat-o.
— Nu trebuie să te prefaci, mamă. Las-o să-ți arate prin fapte că a înțeles.
Între timp, Anisia a început să poarte geaca albastră.
Îi venea foarte bine.
Într-o dimineață rece, înainte să plece la școală, s-a oprit lângă mine.
— Mami, de ce a fost mătușa Cornelia atât de supărată din cauza gecii?
Am privit-o.
Nu voiam să o împovărez cu toate certurile dintre adulți.
— Pentru că uitase în ea un lucru care nu îi aparținea și i-a fost teamă că îl vom găsi.
Anisia s-a gândit câteva clipe.
— Și l-ai dat înapoi?
Am zâmbit.
— Da, iubita mea. L-am dus la bunica.
Fata m-a îmbrățișat.
— Atunci ai făcut bine, mami.
Am simțit că mi se încălzește inima.
În duminica următoare am mers împreună la Sevastița.
Mama ne-a întâmpinat la ușă, cu inelul pe deget.
Anisia l-a observat imediat.
— Bunico, ce inel frumos ai!
Sevastița a zâmbit.
— Mi l-a dăruit bunicul tău când eram tânără.
— Și de ce nu l-ai purtat până acum?
Mama s-a uitat la mine.
Apoi a mângâiat-o pe Anisia pe obraz.
— Pentru că fusese pierdut o vreme, draga mea. Dar mama ta l-a găsit și mi l-a adus acasă.
Anisia a zâmbit.
— Mami găsește mereu lucrurile importante!
Am început să râdem.
Sevastița m-a privit cu ochii umezi.
În clipa aceea am înțeles că nu valoarea inelului conta.
Nu aurul.
Nu piatra roșie.
Ci faptul că mama își recăpătase o amintire și, odată cu ea, încrederea că nu își imaginase totul.
Eu rămăsesem aceeași femeie cu salariu modest, care număra banii până la sfârșitul lunii.
Dar nu aș fi schimbat liniștea din ochii mamei pentru nicio sumă.
Iar când am plecat, Sevastița m-a prins de mână.
— Lăcrămioara, să nu uiți niciodată ceva.
— Ce, mamă?
— Lucrurile se pot pierde și se pot găsi. Dar încrederea, odată pierdută, se câștigă înapoi foarte greu.
Am îmbrățișat-o.
În seara aceea, Anisia și-a agățat geaca albastră în cuier.
Era aceeași geacă pentru care dădusem ultimii trei sute de lei.
Dar acum, de fiecare dată când o vedeam, nu mă mai gândeam la banii cheltuiți.
Mă gândeam la mama, care își purta din nou inelul de logodnă.
Și la faptul că uneori cel mai prețios lucru pe care îl poți da cuiva nu este un obiect sau o sumă de bani.
Este adevărul pe care altcineva i l-a ascuns ani întregi.